Săraca bogată din Manasia

O țărancă din Ialomița crede că la ea în ogradă e îngropată comoara Marulei, fiica nelegitimă a lui Mihai Viteazul.

Brânza cu diamante

Am cunoscut-o în piața din orașul Sinaia, unde îndemna lumea să-i cumpere brânza așezată în fața ei, pe tejghea: “Brânză bună, brânză de țară, brânză curată și ieftină. Poftiți de gustați!”. Dar turiștii nu se prea înghesuiau la brânza Mariei Crișan. Preferau strugurii, fructele exotice, vinul fiert, ceaiul fierbinte, micii și pastrama, aproape orice altceva, numai brânza gureșei vânzătoare, nu. M-am apropiat și-am cerut o bucată de telemea. Iar femeia a început să cârcotească nemulțumită:  “Ehe… Dacă m-aș duce să scot comoara, aș da-o pustiei de brânză”. Îi simt înciudarea și aștept.

Despre ce comoară vorbește? “Nimeni nu mai vrea să mănânce ce-i românesc. Ne-am ajuns. Numa’ finețuri, de milioane, ne trebuie.” Curioasă, am întrebat-o despre ce comoară vorbește și, ca și cum atât aștepta, femeia a început să-mi povestească viața ei: “Am 55 de ani, am muncit pe rupte, și la CAP, și cu ziua, dar n-am adunat nimic. Suntem niște oameni săraci. Înnodăm cu greu de-o pâine, de-o legumă, de plata taxelor pentru pământ. Ba, afurisitul de omul meu, după ce că suntem săraci, mai trage și la măsea. Nu într-atât încât să umble beat prin comună, dar azi o țuică, mâine alta, se adună! Greu ne descurcăm cu viața asta. De-asta mai plec de-acasă, pe la piețe, să fac un ban. Am făcut brânza cu mâna mea, e curată, n-am pus nimic nimicuța chimicale în ea, așa cum am auzit că fac unii. Am adunat tot lăptișorul de la două vaci și l-am închegat, ca să mai putem pune și noi deoparte câte ceva. Mi-am pus mari nădejdi în drumul ăsta. Dar uite că lumea nu cumpără brânză. Cred că nu scot nici banii pe care i-am dat la tren. Tot la comoara îmi e nădejdea.” Tace câteva clipe, oarecum căzută pe gânduri. Parcă ar spune mai departe, parcă nu. Până la urmă se hotărăște: “Nu mint nici cu-o boabă, să știți. Sunt femeie serioasă, mă duc duminica la biserică, țin toate posturile, fac pomeni de sufletul morților, am credință și obraz. Dar, așa săracă și prăpădită cum sunt, aș putea fi putredă de bogată. Doamnă dragă, eu știu unde este ascunsă o comoară”. Mă privește cu atenție să vadă ce impresie mi-a făcut, o cred, n-o cred, mi se pare ca exagerează? Îi spun ca aș scrie povestea ei la Ziarul Puterea. Se freacă pe obraz, se gândește, apoi continuă, ca și când n-ar fi auzit ce-i spun: “Nimeni altcineva nu mai știe unde este comoara asta. Nici bărbatul nu știe, că, bețiv cum îi este năravul, ar spune la cârciumă tot. E gură spartă, nu poți să pui bază pe el, dacă apucă să dea pe gât. Ce-ar mai bea puzderia de bețivani din comună comoara mea! Așa că, mai bine tac și nu suflu o vorbuliță. Nici în vis nu vreau să vorbesc despre ea. Dar, când mă văd așa înglodată în datorii, mă bate gândul să mă duc și să scot aurul de acolo, ca să ies din necaz”.

Vocea femeii are un ton trist, apatic, neputincios. Se apleacă peste taraba la care vinde și-mi mărturisește: “Știu unde este comoara, joacă flăcările pe ea de Sfântul Gheorghe și de Sfântul Dumitru, ceva de speriat. Dar, dacă o scot, mi-o ia statul pe toată. A mai fost unul, tot așa, de-a găsit o comoară și a predat-o la muzeu. S-a ales cu un milion de lei. O sută de lei. Că tot nu m-am învățat cu banii ăștia. Mai bine o las îngropată acolo, decât să-l fac pe stat om. Nu vreau să se chivernisească alții pe spinarea mea”.

Blestemul aurului

Am înghețat în fața tejghelei, dar vreau să aflu povestea până la sfârșit. Dambla de ziaristă… Femeia mai îmbie lumea la brânză, dar e limpede că bucureștenii – spun bucureșteni, pentru că Sinaia e împânzită de mașini cu număr de București – care se învârt prin piață n-au venit acolo să cumpere mâncare, bașca brânză. Se plimbă și beau vin fiert. Maria Crișan își reia povestirea: “Te văd la locul tău, maică, și de-asta îți spun tot. Că nu vorbesc, așa, cu oricine. De fapt, nu-i numai asta, cu statul care nu-ți dă nimic când predai o comoară. Se spune că cei care găsesc comorile sunt blestemați, pe onoarea mea. D-asta mi-e frică. Zice că dacă scoți din pământ cufărul cu galbeni și giuvaere, trebuie să plătești în schimb. Adică ești bogat, ai pus mâna pe o avere ce n-a avut neam de neamul tău, dar trebuie să te aștepți și la blestemul aurului. Mai întâi, trebuie să găsești trei fete sărace, aflate la măritiș, și să le înzestrezi. Adică, să le cumperi de toate: lenjerie, bluze, fuste, paltoane, pantofi, ghete, plus haine de pat, cuverturi, perne, covoare. Iar dacă e mai mare comoara, e musai să le cumperi și mobilă și câte o bucată de pământ. Ca să nu mai vorbim că de nunta fetei te ocupi tot tu, cel procopsit: iei rochie de mireasă, cadou pentru nași, ții la cheltuielile legate de mâncare și băutură, plătești lăutarii, cumperi ștergare și baticuri pentru tot neamul ginerelui, așa cum se face la țară. Numai așa blestemul aurului este îndepărtat. Altminteri, nu te poți bucura de nimic. Comoara aduce totdeauna cu ea și nenorociri. Cel mai adesea n-ai parte de ea. Mori în cele mai cumplite și groaznice chinuri, așa cum a pățit un om de la noi din sat. S-a pus, cum zice tradiția, să facă zestre pentru trei fete sărace. A înzestrat una, i-a dat pământ și mobilă, a înzestrat-o și pe a doua. Când s-o pună în rând și pe-a treia, s-a gândit că nu-i treabă bună ce face, că risipește comoara, și lui nu-i mai rămâne nimic. Și, pe a treia nu a mai înzestrat-o. În scurt timp, a înnebunit și, curând, a murit în cele mai groaznice chinuri. Și omul, trebuie să mă credeți, nu a fost bolnav niciodată, nici n-a avut nebuni în neam, nici doctorii nu i-au găsit suferința care l-a terminat. Căci, domniță, nu ieșea nimicuța la analizele medicale. S-a dus parcă nici n-a fost. Vedeți, de-asta mă tem și eu. Că sunt om și eu și simt omenește. Mi-e frică să nu mă apuce zgârcenia, egoismul, răutatea și să nu fac ce trebuie făcut. Acu, zic că iau de toate și împart. Dar, mai știi, când mi-o râde în față atâta bănet? Nu se spune degeaba ca banul e ochiul dracului. Bărbatul meu este și el om zgârcit, când o să vadă că avem atâta aur, n-o să mă lase să dau nimica din el, ca nici lui nu i-a dat nimeni nimic. Vezi mata, de-asta, de ani de zile, mă gândesc dacă să scot sau nu comoara din locul ei. Mă chinuiesc de multă vreme cu întrebarea asta pe buze: să scot comoara sau să n-o scot?”.

Comoara din gradină

O întreb pe femeie cum de nu mai știe altcineva de secretul ei. Poveștile cu comori fac mereu picioare… “Adică vă mint, vreți să spuneți? Îndrug verzi și uscate? Îmi pare rău! Nu am spus în viața mea minciuni. Nu-l mint nici pe afurisitul de bărbat al meu. Povestea cu comoara e veche în neamul nostru, de vreți să credeți sau nu. Odată, când bunicul meu era tânăr, s-a întors din sat, după miezul nopții. Fusese după fete, cum era pe atunci. Și, la întoarcere, ce să vezi? Într-un anumit loc, pe terenul din spatele casei, jucau flăcări albastre și verzi. L-au bătut gânduri nebune și s-a apucat de săpat. Până dimineața, a făcut o groapă mare. A dat, însă, de oasele unei perechi de boi și s-a oprit din săpat. A crezut că s-a înșelat. Dar, flăcările au continuat să joace în locul acela și, atunci, bunicul meu l-a dus pe tata să vadă. Speriat, tata și-a zis că mai bine să se intereseze despre comoara de la bătrâni. Așa a aflat că se spune că fiica nelegitimă a lui Mihai Viteazul, Marula, care a locuit o vreme la Manasia, lângă Urziceni, a îngropat în scorbura unui copac o comoară. Copacul a fost cu timpul distrus și sipetul a fost îngropat în pământ. Tata a ascultat, a tăcut și-a uitat. Dar, când eram eu copilă, de sărăcie și de lipsuri mari, s-a pus într-o noapte să sape acolo unde tata-mare găsise oasele boilor. Ei bine, tata a găsit comoara! N-a vrut s-o scoată la început, se gândea să creștem mai mari, soră-mea și cu mine, să ne facă zestre de măritat. Gândul lui era să scoată câte puțin, să nu bată la ochi și să știe lumea din sat ce-a găsit. Că toți scormoneau de nebuni prin pământ. Și-apoi, n-avea de gând să înzestreze fete sărace, cum se zicea ca treb̕e făcut. Mama a știut că a găsit comoara, dar n-a suflat nici o vorbuliță. Tata abia aștepta să creștem, ca să ne facă nunți mari. N-a mai apucat. A murit la câteva luni după ce găsise bănetul. Dar pe mine m-a chemat la el pân̕ să moară și mi-a spus tot. Nici mama, nici sora mea nu știe. Mai târziu, mi-a apărut și bunicul în vis și mi-a descris locul pe care mi-l spusese tata. Acolo e comoara. Am avut de multe ori curiozitatea să văd, să dezgrop, să scot la lumină averile. Dar mă tem. Dacă mor ca tata? De nimic nu mi-e așa de dor și de teamă ca de comoară, da̕ mai am de făcut una, alta pe lumea asta, nu sunt dispusă să dau în primire acum. Îmi place viața, ce să spun? Chiar așa, chinuită de sărăcie și cu bărbat bețivan, mă simt legată de ea. N-o dau pe nicio comoară, chiar dacă sunt zile în care pun pe masă doar o strachină de cartofi. Poate o să mai auziți de mine. Poate mă împinge dracu’ și sap. Dau de belea. Daca vreți să mă dați la ziar, puneți acolo alt nume, să nu mă trezesc cu hoții pe capul meu, să-mi ceară să le spun unde-i aurul. Da’ daca scot din pământ comoara, vin la ziar, acolo, la București, și dau o masă bună pentru băieți. Vin cu trenu’, plec tot cu trenu’. Numa’ să vină ziua aia în care să bag hârlețu-n pământ.”

Cine știe… Poate că femeia are dreptate. În curtea ei e îngropată comoara Marulei…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...