Scorpionii Roșii, față în față cu moartea

O viață de luptător: Ionuț Duică, transmisionist, infanterist, lunetist

„Trebuie să fii pregătit mereu să-ți dai viața pentru cel de lângă tine.”

M-am întâlnit cu un caporal care a făcut parte din Detașamentul Scorpionii Roșii. Prima generație de soldați care a plecat în misiuni de luptă alături de forțele NATO. Tineri care s-au pregătit să servească România cu prețul vieții. Irak, Afganistan. Căldură obositoare, deșert nesfârșit, misiuni periculoase, nervi întinși la maxim. Am stat șase ore de vorbă, iar a doua zi l-am mai sunat de patru ori.

„Eram cu arma la ochi. Se amurgise. Căldura mă înconjurase, mă biciuia pe spate și mă lovea în față din asfalt. Autostradă. Stânga, dreapta, deșert. Fiecare a trecut în poziție tactică, în așa fel încât să avem vizibilitate în toate direcțiile. Eu eram culcat lângă roata din dreapta față a primei cisterne. Și, dintr-o dată, a început să se tragă asupra noastră. Ricoșau gloanțele, din asfalt, din cisternă. Am transpirat instantaneu. Am văzut moartea lângă mine.”

Echipamentul cântărea 14-15 kilograme, plus armamentul

În prima misiune a lui Ionuț, din Irak, în 2004, care a fost denumită operațiunea Antica Babilonia, desfășurată sub egida NATO, Scorpionii Roșii au fost sub comandament italian, Brigada „Ariete”. Misiunile grupei lui Ionuț erau de patrulare, recunoaștere, escortare, dar au participat și la misiuni de cercetare. Baza lor se numea White Horse.

„Am prins o perioadă foarte grea. Saddam fusese prins în noiembrie 2003, irakienii nu aveau armată, nu aveau poliție, era haos total. Erau 60 de grade afară și când intram în TAB, simțeam că nu puteam să respirăm.

Echipamentul cântărea 14-15 kilograme. Luam sticle de apă într-o cutie termică plină cu gheață, dar într-o oră se topea. Acolo mi-am testat abilitățile psihice și fizice. Dar și tactice.

Aveam misiuni de zi și misiuni de seară. Se făcea un briefing scurt – traseu, misiune și plecam. Dura cam 5-6 ore o misiune.”

Ambuscada. Scorpionii Roșii la datorie

„Am plecat într-o misiune de rutină, la ora 18:00. Printre altele, aveam de monitorizat o rețea de înaltă tensiune, care alimenta un oraș, Nassiriya. Eram un pluton de infanterie, trei TAB-uri, a câte șase oameni și autostația de transmisiuni. Era o misiune ușoară, trebuia să ne întoarcem pe la ora 23:00 în bază.

După vreo oră, am primit ordin să interceptăm misiunea italiană pe comunicația Basra – Baghdad, o autostradă cu opt benzi, cred că cea mai mare din Irak. Nu aveam niciun alt detaliu.

Când am ajuns, i-am văzut pe italieni dispuși în poziție de tragere. TAB-urile în zig-zag,  la distanță de 50 de metri, soldații dispuși conform procedurii. Comandantul ne-a comunicat imediat să fim pregătiți de luptă.

Am coborât din TAB-uri. La 100 de metri, în față, era o pasarelă de trecere peste autostradă. În dreptul acelei pasarele, erau trei cisterne cu combustibil care fuseseră atacate de insurgenți. Încă fumegau. Fuseseră cinci cisterne, două scăpaseră și șoferii au sunat la baza NATO cea mai apropiată. Italienii, după ce ne-au spus ce s-a întâmplat, au plecat. Ne-au spus să luăm poziție de tragere și ne-au lăsat cele trei camioane în custodie.

Am cercetat camioanele. În cabine erau toți morți, ciuruiți. Erau pakistanezi. O imagine infiorătoare. Nu pot să uit așa ceva. Era prima oară când vedeam ororile războiului.”

A oftat. Scorpionul Roșu a plecat capul și a rămas cam un minut în această poziție.

Nu l-am tulburat.

Scorpionii Roșii pe cont propriu

„Am încercat să luăm legătura cu baza și nu aveam semnal. Dunele erau mai înalte decât autostrada. Atunci eram transmisionist. Trebuia să instalăm antenele speciale pentru a lărgi aria de comunicare. Ne-am așezat în dispozitiv de luptă.

Dintr-o dată, a început să se tragă asupra noastră, din partea dreaptă. Noi așteptam comunicarea, să știm dacă putem să tragem. Între timp, făcuserăm legătura cu baza, antenele erau pe poziții. Au început să tragă și din stânga. Ploaie de gloanțe. Trăgeau și cu trasoare. Război în toată regula. Începuseră să se agite. Erau Pick-up-uri cu mitraliere și pe lângă ele vedeam insurgenți pe jos care trăgeau continuu.”

– Pick-up cum vedem în filme, papucuri cu mitraliere în spate? l-am întrebat.

– Da, exact.

„Am primit ordin să ripostăm. Pe TAB-uri erau băieții cu mitralierele 14.5 și când am deschis focul, s-a declanșat un vacarm de nedescris. Imaginează-ți, eram cam 20 de inși, cu armament performant, pregătiți de acțiune. Chiar dacă ei aveau poziția înaltă, noi aveam pregătirea, tactica de luptă. Schimbul de focuri a durat 45-60 de minute. O eternitate pentru mine.

Fiecare dintre noi avea o zonă de acțiune și fiecare a fost responsabil de zona lui. Dacă nu faci asta, îl pui în pericol pe camaradul tău. Trebuie să fii pregătit mereu să-ți dai viața pentru cel de lângă tine.”

I s-au umezit ochii. Se uita în jos și tăcea. Bărbatul de 1,90 metri înălțime, care luptase în două teatre de operații, lăcrima. Nu am zis nimic. Eram impresionat de omul din fața mea. Își trăise maturizarea culcat lângă o roată de cisternă, aruncând cu gloanțe în jur, pentru a salva viața camarazilor săi.

Adrenalina o luase razna

„Pentru mine era primul schimb de focuri. Aveam 24 de ani. Adrenalina o luase razna. Gloanțele ricoșau pe lângă mine, trăgeam și eu, trăgeau și camarazii, insurgenții trăgeau de sus, trebuia să ochești punctul de unde venea focul, să asiguri zona repartizată. Vrum, paf, o țiuitură pe lângă ureche, târ, târ, târ, te așezi pe poziție, te stăpânești și începi să ochești. Dai deoparte emoția și te concentrezi pe ceea ce ai fost instruit să faci. Să elimini pericolul. Și devii altul. Rece, calculat. Punct ochit, punct lovit. Altfel, ești doborât. Așa am fost crescut la Scorpionii Roșii.”

Au sunat în bază, au venit cei de la QRF (Quick Reaction Force – Echipa de intervenție rapidă), au venit elicoptere, au asigurat zona. Insurgenții erau toți morți. Scorpionii Roșii își făcuseră datoria.

„Când am ajuns în bază, comandantul ne-a felicitat și am avut o săptămână de repaus.”

Scorpionii Roșii implicați în cea mai mare luptă după al Doilea Război Mondial

„La Nassiriya a fost prima bătălie, după al Doilea Război Mondial, la care armata română a participat cu cel mai mare efectiv de forțe armate. Ordinul de încolonare a fost primit la ora 00:00. O companie a plecat luptă. Noi eram cam 400 de oameni, iar 100 au plecat în misiune. Aproximativ, pentru că nu mai știu exact. Eu, cu grupa mea, am rămas în QRF. Alertă maximă. Insurgenții ocupaseră orașul Nassiriya, au atacat postul de poliție și i-au eliberat pe ai lor. Erau, să zic, vreo 300 de insurgenți, plus că o parte din populație s-a dat de partea lor. O situație foarte dificilă. Orașul a fost blocat.

Noi eram cam la 10 kilometri de oraș. Italienii au plecat primii. Aveau tunuri de calibru 110, pe roți, ca un fel de TAB-uri cu țeavă de tanc, armament de ultimă generație și au plecat cu 30 de centauri, așa le ziceam la tunuri. În trei ore, au rămas fără muniție, atât de puternică a fost rezistența insurgenților. Făcuseră baraj la intrarea în oraș. Se auzeau exploziile de 20 ori mai puternic decât ca la un Revelion. Bum, bum, bum. Au solicitat sprijin aerian, nu puteau să-i dovedească pe insurgenți. Au venit italienii cu elicoptere și au venit și americanii cu elicoptere Apache. Se vedeau trasoarele cum curg spre oraș. Misiunea a avut succes, orașul a fost deblocat.”

Ionuț a povestit ca și când ar fi fost din nou în mijlocul evenimentelor. Îmi transmitea și mie emoția amintirilor, în așa fel încât vedeam elicoptere, tunuri, trasoare, soldați, îmi răsunau în urechi exploziile.

Cum a ajuns să facă parte din Detașamentul Scorpionii Roșii

„Ca să ajung la Scorpionii Roșii, am parcurs niște etape. M-am înscris din proprie inițiativă.

Când aveam 16 ani, mă uitam la televizor cu tata și am văzut cum a fost primit la aeroport primul contingent român care a plecat în Angola. Tata m-a întrebat dacă va ajunge și el vreodată să mă  primească la aeroport, așa cum îi primesc părinții de la televizor pe copiii care vin de la luptă. Ăștia sunt bărbați adevărați, mi-a zis. Am râs atunci.

Au trecut anii, m-am dus în armată, am dat examen și am intrat. Am făcut un an de parașutism, asta este altă poveste, apoi am aflat de examenul pentru înscriere la Scorpionii Roșii. Am dat examen și aici, scris, medical, psihologic, fizic, au fost patru militari pe loc. După o săptămână de probe am avut surpriza să fiu declarat admis. Cu toate că speram, nu mi-a venit să cred. Scorpionii Roșii? Elita soldaților români?

Am făcut șase luni de pregătire la Scorpionii Roșii, marșuri de 15 kilometri, aplicații la munte, trageri, instrucție, zi de zi, fără pauză. O pregătire foarte grea pentru un copil de 23 de ani.”

Realizam că nu este ușor să fii Scorpion Roșu. Am fost de multe ori surprins de persoanele pe care le-am intervievat. Acum eram uimit.

Welcome to the war!

„Am fost selectat să plec în Irak. Eram cel mai tânăr. Când s-a deschis ușa de la la avion, ne-a întâmpinat un soldat, mare, afro-american, dar mare, mare, că m-am și speriat, poziție dreaptă, regulamentară, cu ochelari. Coboram pe scările de la avion și am simțit un miros urât adus de vânt, era furtună de nisip, iar americanul era biciuit de nisip, dar nu se clintea din poziție.

A salutat și a zis: Welcome to the war! Avea scris pe ecuson „Black Bird”. Când l-am văzut și când l-am auzit, mi-a venit să mă întorc în avion, să nu mai cobor. Camarazii m-au văzut că ezit și mi-au zis: Copiluʾ, tu mergi cu noi! Am trecut pe lângă „Black Bird” și simțeam că sunt cel mai mic om de pe pământ. După două săptămâni de stat în tabăra de tranzit, am început să îmi revin. Am intrat în condițiile de război.

Când m-am întors în țară, m-a așteptat tata la aeroport și l-am întrebat dacă își mai amintește de discuția noastră, de când aveam eu 16 ani. Da, mi-a zis, acum ești bărbat adevărat. M-a îmbrățișat. Și i-au dat lacrimile. Aveam 24 de ani și am simțit prima oară că tata e mândru de mine. Am încercat să nu îl dezamăgesc niciodată.”

Centura cu explozibili

„În Afganistan, grupa mea nu a avut schimb de focuri. Acum aveam experiență, mă călisem. Făceam misiuni de recunoaștere, de scotocire.

Eram înarmați cu pușcă mitralieră, dar fiecare mai avea câte o specializare. Unul era pe transmisiuni, altul cu P.SA.L-ul, unul cu AG-ul, apoi servantul care căra proiectilele pentru AG. P.SA.L este pușca semiautomată cu lunetă, făcută în România. Are peste 1 metru lungime, 5 kilograme și puteai să tragi cu ea la 3,5 kilometri. Shoot to kill. Fiecare grupă avea așa ceva în dotare, pentru că îți oferea un avantaj tactic în orice misiune. Vedeam prin lunetă niște bețe de chibrit care se mișcă, știai că sunt oameni, dar nu îi vedeai ca pe oameni. Erau posibili inamici, insurgenți gata oricând să atace, pe care trebuia să îi supraveghem.”

Chiar dacă nu a fost implicat în schimburi de foc, pericolele erau la fiecare pas.

„Aveam în responsabilitate 4-5 orașe. Erau alegeri și am primit informația că un grup de pakistanezi se îndreaptă spre Kabul. Ne-am instalat pe drumul pe care știam că vin, am întins sârma ghimpată și am făcut un Check Point. S-au apropiat de noi trei mașini Toyota. I-am oprit și le-am zis să coboare din mașini pentru control. Toate armele erau îndreptate spre ei. Erau nervoși, agitați, strigau pe limba lor, dar au coborât într-un final. La percheziția corporală am descoprit că unul dintre ei avea o centură cu explozibil. I-am imobilizat imediat, fără să aibă timp să facă vreo mișcare. Nu ai voie să eziți în asemenea momente.”

Mă simțeam de parcă fusesem cu el în Irak și Afganistan. I-am spus asta. A râs. I-am zis că am trăit intens momentele pe care le-a povestit și că aș vrea să oprim interviul. „No problem!”

Sunt fericit!

După Afganistan, Ionuț nu a mai plecat în misiuni. S-a căsătorit, iar acum are doi copii și o mică afacere în Tunari, din care își întreține familia.

– Cum te simți acum?

„Sunt fericit. Muncesc, iubesc, am o familie frumoasă, am prieteni cu care mă văd destul de des. Nu asta vrea toată lumea?”

Nu l-am contrazis. Am plecat printre gloanțe și trasoare, cu două elicoptere deasupra, în căutarea fericirii.