SRI o dă pe regional: ce înseamnă desființarea direcțiilor județene și cum se schimbă jocul informațiilor

SRI își strânge rețeaua: cele 41 de direcții județene sunt comasate în 11 direcții regionale. Mișcarea promite eficiență, standardizare și control bugetar, dar ridică întrebarea care doare: mai rămâne cineva „cu urechea la pământ” în județe sau vom pierde contactul cu realitatea locală, exact acolo unde stau cuibărite șușanelele, mangleala politică și rețelele care parazitează banii publici?

Ce s-a anunțat concret

• arhitectura cu 41 de direcții județene se reșapează consistent; în locul ei apare o hartă cu 11 direcții regionale care preiau atribuțiile la nivel de regiune.
  – reforma vine după o evaluare oficială și după ani de pilotare pe model regional.
  – în paralel, se reduce numărul ordonatorilor de credite și se restrânge infrastructura (mai puține unități, lanț decizional mai scurt).
  Pe scurt, instituția se „strânge la bani și la comandă”, mutând greutatea din zeci de centre mici în unsprezece hub-uri mari.Reorganizarea în format regional a fost anunțată încă din 2019, dar abia acum, în noiembrie 2025, președintele Comisiei parlamentare de control al SRI a declarat că „reforma internă a fost finalizată”.
  Cu alte cuvinte: nu e vorba de o idee nouă, ci de închiderea unui proces început acum șase ani, care până acum rămăsese mai mult teoretic.

Cadrul anunțului actual (cel din 2025):

• declarație făcută de președintele Comisiei de control al SRI, într-o conferință de presă oficială la Parlament,
• însoțită de precizarea că „s-a finalizat reorganizarea instituției”,
• și că cele 41 de direcții județene au fost înlocuite definitiv cu 11 direcții regionale.

Așadar, nu e o nouă „reformă”, ci momentul în care SRI confirmă că a dus la capăt o transformare începută pe vremea vechii conduceri, dar lăsată ani întregi în suspensie.

De ce acum

Contextul nu e un secret:

1. presiune bugetară și cerință de eficiență administrativă;
2. un climat de amenințări transfrontaliere (război la graniță, rețele hibride, trafic și finanțări oculte);
3. nevoia politică de a arăta „reformă” cu rezultate măsurabile;
4. discuția – tot mai apăsată – că securitatea națională nu poate fi credibilă fără o luptă reală cu corupția, inclusiv cu mizeriile care pleacă din teritoriu și ajung, ca prin minune, în vârful deciziei.

Ce câștigă, teoretic, modelul regional

1) Standardizare și disciplină operațională. Un șablon unic pe analiză, raportare și decizie reduce improvizațiile locale. O regiune poate compara rapid județe între ele și poate vedea unde „nu bat” cifrele.

2) Eficiență pe bani publici. Fără 41 de „case de marcat”, logistica și achizițiile se compactează, iar auditul devine mai clar. Teoretic, se termină cu „fiecare cu taraba lui”.

3) Analiză integrată pe regiune. Fenomenele mari – contrabandă, finanțări dubioase, migrația infracțională între județe – nu se mai rup în silozuri. O rețea regională vede pattern-ul, nu doar „un caz izolat” în fiecare județ.

4) Timp mai scurt între semnal și acțiune. Un centru regional bine dimensionat poate muta resursele mai rapid între județe, fără să ceară aprobare de la n-șpe șefi locali.

Riscurile reale

1. Distanța față de teren.
Informația locală nu se colectează prin formulare, ci prin relații de încredere. Dacă se taie prea mult din structurile județene, se pierde exact contactul fin cu realitatea — semnele mici care pot duce, peste o lună, la marile descoperiri.

2. Baronii respiră mai ușor.
În absența unei prezențe constante, vidul instituțional e imediat umplut de rețelele politice locale. Primarii, șefii de consilii județene și „sponsorii” tradiționali știu perfect cum să ocupe spațiile lăsate libere.

3. Supraîncărcarea centrelor regionale.
Când închizi 41 de birouri și lași doar 11, volumul de muncă se multiplică. Fără algoritmi buni de prioritizare și fără o distribuție clară a sarcinilor, canalele se blochează rapid. Iar în blocaj, cei cu influență „sar rândul” mai repede ca oricând.

4. Puterea concentrată.
Reducerea numărului de ordonatori de credite oferă transparență bugetară, dar concentrează și decizia în prea puține mâini. Fără un audit intern serios, rotație periodică a funcțiilor și trasabilitate digitală completă, riscul nu dispare — doar se mută.

5. Coordonarea cu parchetele.
DNA, DIICOT, parchetele locale — toate lucrează pe timp scurt și pe informații critice. Dacă lanțul de comunicare al SRI devine mai lung până la nivelul județean, cooperarea operativă poate pierde cursa cu timpul, iar eficiența investigațiilor scade exact acolo unde contează cel mai mult.

Întrebările care plutesc, chiar dacă răspunsurile nu vor veni public

SRI nu comunică nici cifre de personal, nici criterii detaliate de performanță – e regula jocului pentru o instituție de intelligence. Dar orice reformă de asemenea amploare ridică întrebări firești, pe care opinia publică are dreptul măcar să le formuleze.

– Ce rămâne efectiv în teritoriu?
Nu pe hârtie, ci în realitate. Câte echipe operative mai lucrează în județe, ce acoperire există și cine mai ține legătura directă cu terenul?

– Cum se va măsura eficiența reformei?
Nu vorbim despre statistici publice, dar trebuie să existe repere clare: cât de repede se reacționează la semnale, cât de bune sunt analizele produse, câte rețele sunt depistate și desființate. Fără aceste criterii de autoevaluare, reforma riscă să rămână doar o schimbare de decor.

– Ce se întâmplă cu rețeaua de informare legitimă?
Fără protecție, continuitate și coordonare, contactele locale se pierd ușor. Există un plan intern care să asigure tranziția fără a distruge relațiile construite în timp?

– Cum este garantată integritatea noului sistem?
Centralizarea aduce și vulnerabilități: concentrarea deciziei, tentația de influență politică, lipsa controlului reciproc. Sunt prevăzute audituri interne serioase, rotație de funcții și verificări reale de compatibilitate?

– Cum se păstrează sensibilitatea față de realitatea locală?
Eficiența nu trebuie să însemne izolare. Cea mai valoroasă informație vine de jos, de la comunități și de la instituțiile locale. Dacă „urechea la pământ” se ridică prea sus, cifrele de la centru vor suna bine, dar nu vor mai spune nimic despre lumea reală.

Ce ar trebui să vedem în 6–12 luni — dacă SRI chiar vrea să vorbească și cu noi, nu doar cu Parlamentul

O reformă de asemenea amploare nu se măsoară doar în scheme și comunicate interne.
Dacă Serviciul Român de Informații vrea să câștige încrederea publicului, trebuie să învețe să comunice regulat și cu noi, cei din afara gardului de sârmă. Nu cu detalii operative, ci cu semne clare că schimbarea se simte și la suprafață.

1. Un minim de transparență instituțională.
O prezentare publică, fie și generală, a celor 11 direcții regionale: care sunt zonele lor de responsabilitate, cum pot fi contactate de autoritățile locale și prin ce canale pot fi semnalate riscuri de securitate sau corupție.

2. Explicații periodice, nu doar rapoarte formale.
O dată la câteva luni, un comunicat care să spună, în limbaj accesibil, ce s-a schimbat efectiv: ce s-a închis, ce s-a comasat, ce s-a eficientizat. Nu statistici seci, ci exemple de funcționare mai clară și mai curată.

3. Dovezi concrete că anticorupția rămâne o prioritate.
Fără sloganuri, fără cazuri cosmetizate. Publicul vrea să vadă că rețelele locale care sufocă economia și administrația chiar sunt lovite — contracte oprite, bani recuperați, oameni trași la răspundere.

4. Raportări publice simplificate.
Nu se cere acces la secrete de stat, ci la bilanțuri anuale clare, care să arate în ce direcții s-au redus costurile și cum s-au redistribuit resursele.

5. Un angajament de deschidere către societate.
Protecția surselor și confidențialitatea rămân esențiale, dar comunicarea onestă nu le anulează. Din contră, înseamnă respect față de cetățeni — cei care, în definitiv, finanțează această instituție și îi acordă legitimitate.

Dacă SRI își asumă această transparență minimă, reforma ar putea însemna ceva real. Dacă rămâne doar la comunicate criptice pentru inițiați, atunci toată povestea va fi doar o reorganizare de hărți și sigle, fără nicio legătură cu lumea pe care pretinde că o protejează.

De ce mutarea poate fi o șansă – dacă e dublată de curaj

Modelul regional are sens într-o lume în care rețelele infracționale nu se opresc la limita de județ. Dar sensul lui se pierde dacă păstrăm reflexele vechi: secretomanie inutilă, raportări de paradă, „rezultate” cosmetizate.

Punem laolaltă regionalizarea cu digitalizare pe bune, audit real și transparență măsurabilă, și poate reușim ceva ce n-am avut de decenii: un serviciu de informații care vede trendul, nu doar cazurile, și care respiră aceeași realitate cu parchetele și cu oamenii cinstiți care se luptă să mai aibă o țară normală.

Dacă, în schimb, comasăm pe hârtie, dar pe teren nu mișcă nimic – nu se schimbă timpii, nu se rup rețele, nu se simte nimic în viața reală –, atunci am mai bifat o „reformă” pentru conferințe de presă. Iar șmenul local va continua să facă ce știe mai bine: să umple toate spațiile lăsate goale de stat.

SRI – de regiune superior!

Ce vrem, de fapt, de la SRI

Nimeni nu cere să ni se livreze zilnic inventarul rețelelor de coclitori prinși în flagrant.
Dar noi, fraierii contribuabili, vrem măcar să simțim că SRI e de aceeași parte a mesei cu noi — că lupta cu javrele, oricât de înalte ar fi funcțiile lor, se duce și în numele nostru.

E suficient un semn, o prezență vizibilă, o reacție promptă atunci când o mangleală e prea mare ca să fie ignorată.

Nu vrem statistici și jargon tehnic, vrem încrederea că sistemul lucrează pentru stat, nu pentru statul paralel.

O instituție care tace complet riscă să devină suspectă chiar și atunci când muncește.
Un serviciu care comunică onest, explică și confirmă că-și face treaba – fără spectacol, dar cu fermitate – poate redeveni ce ar trebui să fie: gardianul lucid al unei țări care a obosit să tot fie furată cu zâmbetul pe buze.