Studiu revoluționar despre Insula Paștelui. „A existat o rețea de contacte între insule”

Timp de generații, Rapa Nui – mica insulă pierdută în imensitatea Pacificului – a fost simbolul unei civilizații enigmatice, apărută și evoluată în izolare totală. Dar un nou studiu aruncă o lumină neașteptată asupra trecutului ei: nu s-a dezvoltat în modul extrem de izolat pe care îl credeam.

Potrivit cercetării, influențele externe, contactele și rețelele de schimb dintre insulele polineziene au modelat profund evoluția ritualurilor și monumentelor de pe Rapa Nui.

Timp de secole, sutele de monumente misterioase de pe mica insulă Rapa Nui – inclusiv statuile monolitice iconice cunoscute sub numele de moai – au oferit o privire asupra unui trecut pe care încă nu îl înțelegem pe deplin. În timp ce cercetătorii sunt, în general, de acord că polinezienii au colonizat insula migrând de la vest la est, un nou studiu sugerează că ceea ce s-a întâmplat în continuare s-ar putea să nu fi fost atât de izolat cum se credea.

Date arheologice analizate de cercetători

După cum notează Phys.org, este greu de crezut că toate aceste insule s-au dezvoltat independent după valul inițial de expansiune spre est – mai ales având în vedere asemănările izbitoare din monumentele lor și dovezile unor practici rituale comune.

Pentru a determina cum anume au apărut aceste practici similare, Paul Wallin și Helene Martinsson-Wallin de la Universitatea Uppsala au analizat și comparat date arheologice și de datare cu radiocarbon din spații rituale și alte situri monument din Polinezia de Est.

Descoperirile lor, publicate de Cambridge University Press, clasifică dezvoltarea practicilor rituale în Polinezia de Est în trei perioade distincte de activitate, care contestă viziunea tradițională a unei colonizări unice, de la vest la est, și ideea că Rapa Nui s-a dezvoltat într-o izolare completă.

Prima fază provine din acea expansiune inițială de la vest la est

Prima fază, despre care oamenii de știință spun că a avut loc între anii 1.000 – 1.300 d.Hr., provine din acea expansiune inițială de la vest la est. În această perioadă, rezumă ei, „vedem că spațiul ritual este exprimat prin acțiuni, cum ar fi înmormântările și ospățurile, iar aceste spații sunt marcate de o piatră verticală”. Pe măsură ce fiecare zonă nouă a fost colonizată, ei au demonstrat similitudini în „structura și organizarea așezării, spațiul ritual și utilizarea limbii”.

Dar, în mod crucial, Wallin și Martinsson-Wallin au constatat că „în timpul expansiunii inițiale a așezărilor, în Polinezia de Est au fost stabilite rețele de interacțiune care, în multe cazuri, au menținut un contact continuu cu populația din țara de origine”.

Cum au evoluat ritualurile de pe Insula Paștelui

În a doua fază, datată aproximativ 1.300 – 1.600 d.Hr., „acțiunile rituale s-au materializat în structuri ahu/marae clar vizibile și mai complexe”. Wallin și Martinsson-Wallin sugerează că această evoluție a practicilor rituale a fost realizată în vederea comemorării nu doar a diferitelor zeități, ci și a celor dragi pierduți.

„Ideile privind materializarea ideologiei s-au extins prin intermediul rețelelor stabilite în sud-estul Pacificului, de la Insulele Pitcairn în est până la Insulele Societății”, notează ei.

„Studiile genetice indică, de asemenea, un contact între zona centrală a Pacificului și Rapa Nui în secolul al XIV-lea”.

Aceasta înseamnă că, în timpul acestor două faze inițiale, Rapa Nui a avut contacte cu alții „de cel puțin două ori” și că „legăturile cu insulele de la vest de Rapa Nui sunt evidente”.

Ierarhiile „s-au dezvoltat independent și rapid în grupuri mari de insule fertile”

A treia fază este cea în care interconectarea acestor insule a scăzut aparent în favoarea „ierarhiilor verticale interne” și a luptelor pentru putere din cadrul acestora. Cercetătorii notează că, deși aceste ierarhii interne începuseră deja să se manifeste în unele insule în a doua fază (plasând expresiile ierarhice din Rapa Nui în jurul anilor 1.350 – 1.450 d.Hr.), în această fază, ierarhiile „s-au dezvoltat independent și rapid în grupuri mari de insule fertile, precum Insulele Societății, c. 1600-1767, și Hawai’i, c. 1580-1640 d.Hr.”.

În această fază, siturile rituale insulare s-au transformat în structuri megalitice, pe măsură ce puterea locală s-a extins în toate insulele individuale.

„În timp ce o ideologie comună s-a răspândit între insule odată cu coloniștii inițiali”, concluzionează autorii studiului, „dezvoltarea locurilor rituale a fost afectată de aportul extern în a doua fază, iar în a treia fază acestea s-au materializat în locuri rituale monumentale din piatră, foarte vizibile, datorită ierarhizării sociale în mediile locale”.