Nu știu dacă sunteți de acord cu mine. Care cred că toamnele au propriul miros. Poate parfum, câteodată. Când spun, acum, toamne, eu spun haos. Întuneric. Dezbinare. Frig. Tumult. Anarhie. Spaime.
Ploaie mai spun când spun toamne. Angoase. Molimă. Vânt. Întrebări. Scumpiri. Lipsuri. Contre. Ofuri. Lugubru. Trieri. Crize. Putregai. Lupte. Pentru ciolan. Junglă. Şi încă multe, multe de-astea!
Aşa, a ele miros toamnele și, toamna asta, cu precădere. Pfoooaaa, infect mai miroase! A vreme şi a vremuri urâte. Parcă niciodată n-au – scuze pentru cuvântul mai puţin academic – puţit vremurile aşa.
A fost un timp – şi părea normal – când toamnele aromeau a mere. A must. A ardei copt. A vinete pe jar. A ţuică de prune. A trandafiri care ticăiau, încă, de viaţă. Ah, ce toamne! A murături mai miroseau toamnele. A nuci. A gutui. A pâine-n vatră. A lemne-n sobă. A linişte. A pace. A preaplin. A bucurie. A numărat bobocii. A vin fiert. A plăcinte de dovleac. A tihnă. A viaţă.
Acum, toamna are izuri stranii. De răspântii de drumuri şi de vânturi. La cine dintre voi toamna zvâcneşte, încă, pe rit vechi? Cum miroase toamna voastră? A ce? Miroase toamna asta a toamne firești? Toamne… Toamne… Toamne…
