Profesor sau covrigar? Țara în care cartea valorează cât o pungă de covrigi

Ce anume te-ar mai determina să devii dascăl într-o Românie în care e mai simplu să învârți covrigi pe tavă decât să învârți minți tinere prin manuale, și pentru ceva mai mulți bani? Dacă salariul debutantului cu diplomă e aproape egal cu al angajatului fără școală din simigerie, atunci avem o problemă care nu mai ține de economie, ci de direcția morală a unei țări întregi.

„N-ai carte, ai parte.” Banc amar, dar real: un covrigar din București poate câștiga aproape cât un profesor debutant. Meseria nu cere facultate, dar cere nervi de oțel, rezistență în picioare, ture obositoare și weekenduri arse pe vatră încinsă. Profesorii, în schimb, au de gestionat minți tinere, examene, programe școlare și presiunea morală de a forma viitorul țării. Și totuși, în buzunar, diferența e mică, uneori chiar insignifiantă.

Ce spune asta despre România anului 2025? Ce valori am împins la periferie și ce am normalizat până la absurd? Răspunsul nu e doar economic, ci și moral și politic.

Faptele la zi: fotografia momentului

Un anunț banal de angajare a aprins fitilul: o simigerie din București oferă circa 4.500 de lei net pentru un angajat fără studii superioare. În paralel, un profesor aflat la început de carieră, cu facultate și master, câștigă cam la fel, uneori chiar mai puțin dacă nu are sporuri și gradații.

În economie, salariul mediu net gravitează pe la 5.300–5.500 de lei, dar în învățământ discrepanța rămâne. Profesorii debutanți nu ajung acolo, deși responsabilitatea lor nu se compară cu frământatul aluatului. Pe scurt: profesorul educă generații, covrigarul umple stomacuri – ambele meserii utile, dar valorificate complet disproporționat.

Ce reflectă comparația

1. valoarea muncii brute

Munca fizică, în alimentație sau pe șantier, e deseori minimalizată. În realitate, epuizarea e enormă, orele lungi, iar angajatorii trebuie să plătească ceva mai bine ca să găsească oameni. Că un covrigar ajunge la 4.500 de lei net e, de fapt, dovada crizei de personal în joburile „fără carte”.

2. profesoratul vulnerabilizat

În teorie, profesorul e pilon al societății. În practică, salariul e sub orice așteptare decentă. Mulți debutanți ajung să plece rapid spre alte domenii, pentru că sentimentul vocațional nu plătește chiria.

3. inflație și costul vieții

La București, 4.500 de lei nu înseamnă bogăție. Înseamnă chirie, transport, cheltuieli zilnice. Pentru un profesor cu familie și copii, suma devine chiar insuficientă. Diferența e că, în teorie, profesoratul e o carieră respectată; în practică, aduce aceleași griji financiare ca un job de simigerie.

4. demotivarea generațiilor

Când tinerii văd că între o facultate și un loc de muncă „fără carte” nu există diferență financiară, tentația de a abandona studiile devine imensă. În lipsa unei motivații clare, tot discursul despre „România educată” se fărâmițează.

Cine câștigă din situația asta

• Patronii care profită de deficitul de forță de muncă și plătesc suficient doar cât să acopere golul, nu să ofere stabilitate.
• Statul, care mimează reforme dar menține grile de salarizare necorelate cu inflația. Politicienii preferă să amâne corecțiile, folosind promisiuni electorale în loc de soluții.
• Sistemul politic, care exploatează periodic subiectul: ba pentru a „promite majorări”, ba pentru a învrăjbi meseriile între ele („uite, un covrigar câștigă cât un profesor”).

Ce e reproșabil/reprobabil:

• Profesorilor: lipsa unei strategii unitare de apărare a intereselor proprii. Grevele se sting repede, sindicatele se diluează în negocieri sterile.
• Statului: lipsa de respect concret pentru educație. Salariile debutanților ar trebui să fie atractive, nu punitive.
• Pieței muncii: menținerea precarității ca regulă nescrisă. Fără contracte corecte și fără condiții decente, nici cei 4.500 de lei din simigerie nu sunt siguranță reală.

Ce nu se spune, dar contează

• Volumul muncii ascunse. Profesorul nu termină treaba după 6 ore la clasă – urmează pregătiri, corectări, proiecte, activități extrașcolare. Covrigarul termină tura și pleacă acasă, cu dureri de spate dar cu program clar.
• Beneficiile invizibile. Profesorii au concedii, stabilitate și pensii garantate. Covrigarul are venit imediat, dar incertitudine pe termen lung. Diferența e importantă, dar rar menționată în discuții.
• Discrepanțele rurale. În sate și orașe mici, profesorii duc lipsuri enorme, cu salarii la fel de mici, dar și cu lipsă de resurse și sprijin. Covrigării acolo nici nu există – comparația devine pur urbană.

Consecințe pe termen lung

• Eroziunea respectului pentru educație. Dacă dascălul nu e plătit decent, nu e respectat. Dacă nu e respectat, pierde autoritate.
• Exodul profesorilor. Mulți pleacă în străinătate unde câștigă dublu sau triplu pentru meditații ori pentru meserii mai simple.
• Sărăcirea intelectuală. O țară care nu își plătește profesorii decent își condamnă generațiile viitoare la superficialitate și la lipsa competitivității.

Ce trebuie făcut imediat

1. Grilă de salarizare realistă în educație, corelată cu salariul mediu pe economie, nu cu promisiuni electorale.
2. Sporuri clare pentru rural, pentru performanță, pentru proiecte educaționale relevante.
3. Protejarea muncilor fizice: contracte corecte, program respectat, condiții decente – ca salariul să nu fie doar o iluzie.
4. Un discurs public cinstit: educația trebuie revalorizată, iar munca fizică trebuie respectată, fără să fie pusă în opoziție cu cartea.

România paradoxurilor

România anului 2025 e o țară unde un profesor debutant câștigă cât un covrigar. Suntem între două lumi: una care încă mai rostește cu gravitate „educația e prioritate națională” și alta care îți arată pe hârtie că frământatul aluatului aduce cam aceeași răsplată ca frământatul minților.

Dacă nu schimbăm aceste raporturi, dacă nu înțelegem că ambele munci trebuie respectate dar educația trebuie plătită la nivelul importanței ei, riscăm să pierdem tot: și dascălii, și elevii, și viitorul. Iar atunci singurele lucruri care vor mai rămâne bine coapte în România vor fi covrigii.

Ce alte meserii necalificate sau entry level depășesc ca salarizare mediul pedagogic?

1. Profesor debutant vs zilier necalificat
   Potrivit unei știri recente, un profesor debutant (cu facultate + formare pedagogică) primește ~ 22 lei/oră pentru orele suplimentare. Asta e aproape identic cu tariful unui zilier necalificat, conform legislației actuale.

Asta înseamnă că la ore suplimentare, diferența de statut profesional aproape dispare, dacă omul fără studii cere același tarif orar.

2. „Lucrători necalificați” — salarii raportate de Paylab
   Site-ul Paylab raportă că pentru poziții necalificate (curățenie, ușier, lucrător necalificat în fabrică, hostess etc.), salariile nete raportate se încadrează în intervale între ~ 050 și 5.600-6.500 lei, depinzând de zonă, complexitatea muncii, orar, bonusuri etc.

De exemplu: un lucrător necalificat poate avea 4.050-5.868 lei; un hostess sau operator simplu poate ajunge la ~6.500 lei în condiții favorabile.

3. Simigerie din București
   Un exemplu relevant: o simigerie din București oferă ~ 500 lei net pentru o poziție necalificată. Asta a provocat dezbateri pentru că se apropie de ce câștigă un profesor la început de carieră în anumite condiții.
4. Salarii profesori-debutanți și cadre didactice
   Profesorii-debutanți au salarii de bază (în stat) care nu sunt mici, dar comparativ cu cerințele de pregătire și responsabilitate, pot părea “încetiniți” de legea salarizării, sporuri etc. De exemplu, salariul brut al debutantului poate fi ~ 000-6.500 lei în grilele recente, dar netul și orele suplimentare fac diferența.

Ce meserii (necalificate / semi) ar putea depăși profesoratul în anumite situații

Pe baza acestor date și pe logică, iată câteva meserii care, în anumite locuri și condiții, pot să câștige la fel sau mai mult decât un profesor debutant:

• Angajat simigerie sau brutărie (fabrică alimentară) — dacă are program full, dacă primește bonusuri, dacă lucrează în București sau alt oraș mare, și dacă locuiește rezonabil. Exemplul cu 4.500 lei net de la simigerie e tocmai un caz concret.
• Lucrător necalificat în fabrici cu relații de producție (linia de asamblare, ambalare, sortare) — dacă fabrică plătește peste salariul minim și dacă există bonusuri de performanță, ore suplimentare.
• Hostess / lucrător simple în restaurante/baruri, curățenie industrială sau comercială, ușiere, personal de sprijin la hoteluri — în zone turistice, marile orașe, unde tarifele orare pot fi mai mari și programul mai flexibil (bonusuri de noapte etc.).
• Transport / livrări / curieri – în unele companii private, cu volum mare și comisioane, tarife de km + bonusuri, se poate ajunge la venituri considerate bune, asociate cu multe ore de muncă.
• Meseriile sezoniere în construcții (ajutor de muncă necalificat) – dacă se acceptă riscul, dacă se lucrează intens, cu ore suplimentare.

Când depășesc și când nu

E important de spus că nu oricine din meseriile de mai sus câștigă mai mult decât profesorul debutant — depinde foarte mult de:

• zona geografică (București / oraș mare vs rural)
• numărul de ore lucrate efectiv (dacă sunt ore în plus, tură de noapte etc.)
• bonusuri, prime, condiții de muncă dificile care trebuie plătite suplimentar
• dacă are contract full sau partial, dacă are beneficii sau nu

Profesorul are avantajul stabilității, al avansării profesionale, al sporurilor etc., dar avantajul meseriilor necalificate este că bariera de intrare e mică și se poate începe imediat, fără studii, cu mai puține obligații legale de pedagogie etc.

Conchidem că:

Da, există meserii necalificate sau semi-necalificate care în anumite condiții depășesc sau ajung aproape de salariile profesorilor-debutanți. Exemplul simigeriei Bucureștiului, lucrătorii necalificați din Paylab etc., toate arată asta.

Asta nu scuză discrepanța, ci arată un simptom grav: dacă profesia cu studii superioare și rol societal mare nu reușește să ofere un salariu care să atragă și să păstreze oameni, avem o problemă structurală.