Avocatul Poporului – gardianul care doarme și încasează sume nesimțite

Când s-a înființat această instituție, ideea era simplă și nobilă: poporul, în fața unei administrații reci, birocratice și uneori abuzive, să aibă un aliat care să-i apere drepturile. Avocatul Poporului trebuia să fie vocea omului simplu, cel călcat în picioare de ordonanțe abuzive, de legi strâmbe, de funcționari obtuzi. În realitate, de cele mai multe ori, „vocea” aceasta a fost un murmur stins, rareori un țipăt, și cel mai des o tăcere convenabilă.

Renate Weber e doar ultima într-o galerie lungă de titulari care au dovedit că instituția aceasta e tratată ca o pensiune de lux pentru politicienii obosiți, nu ca o baricadă civică. Salariu baban, pensii suprapuse, indemnizații peste indemnizații – toate în timp ce bătrânii care ar fi avut nevoie de sprijin real primesc explicații docte și recomandări sterile.

Activitatea practică – între „tăcere selectivă” și „scandal de vitrină”

Dacă trecem în revistă bilanțul „faptic”, nu retorica, vedem cam așa: Avocatul Poporului a contestat, din când în când, câte o lege sau ordonanță, dar de obicei fix acelea care nu deranjau prea tare sistemul. În schimb, când societatea aștepta gesturi mari – cum a fost la Ordonanța Trenuleț sau la legea pensiilor – s-a lăsat liniște. Pe de altă parte, când a venit vorba să atace pensiile militare, hop, se putea. Dubla măsură a devenit regulă.

Cu alte cuvinte: instituția nu a fost motorul unei societăți democratice funcționale, ci mai degrabă o supapă controlată, care lasă să scape din când în când câte un puf de aer, să nu explodeze cazanul.

De la noblețe la ridicol

De când a fost creată, instituția asta trebuia să fie cel mai simplu drum al cetățeanului către Justiție. În realitate, e un drum prăfuit, pe care se merge rar și cu puțin folos. Oamenii chiar trimit plângeri, dar ce se întâmplă cu ele? În cele mai multe cazuri, ajung să fie arhivate, procesate birocratic și scoase la înaintare doar când convine politic.

Practic, Avocatul Poporului s-a transformat într-un avocat de clan politic: își alege cazurile după interese și menține un echilibru al tăcerii, astfel încât nimeni să nu piardă prea mult.

De ce nu prinde la public?

Pentru că românii știu instinctiv că e o instituție decorativă. Dacă întrebi omul de pe stradă la ce-i folosește Avocatul Poporului, îți va răspunde sec: la nimic. Și, din păcate, nu greșește. Singurul moment când instituția face valuri e atunci când titularul fotoliului își ia la trântă cu Parlamentul, Guvernul sau Curtea Constituțională. Dar aceste bătălii nu sunt pentru cetățean, ci pentru propriile privilegii.

O primă concluzie

Avocatul Poporului ar trebui să fie scutul celor slabi. În România, a devenit o umbrelă de lux pentru cei puternici. Renate Weber, cu veniturile ei amețitoare, e doar oglinda perfectă a acestei deturnări de sens: o instituție care trebuia să fie morală și sobră a ajuns să fie percepută drept un club exclusivist al imposturii democratice. Iar poporul, cel în numele căruia există instituția, rămâne tot descoperit, tot vulnerabil, tot singur.

Cât câștigă și ce face, de fapt?

Doamna Weber ridică lunar cam 13.000 de lei salariu net din funcția de Avocat al Poporului. Peste asta vin trei pensii:

• 3.300 de euro pensie de la UE, pentru mandatele de europarlamentar;
• 4.000 de lei pensie de avocat, că a trecut prin bară și robe;
• 2.000 de lei pensie de la statul român.

Adunând, vorbim de aproximativ 25.000 de lei net pe lună, bani „garantați”, plus statut, șofer, cabinet, secretariat și toate cele. O sumă care ar face invidios orice profesor universitar, medic sau magistrat care muncește de dimineață până seara.

Și acum partea dureroasă: eficiența

Dacă instituția ar funcționa ca o adevărată pavăză pentru cetățeni, poate că oamenii ar strânge din dinți și ar accepta că un asemenea salariu și aceste pensii sunt prețul pentru un gardian incoruptibil al drepturilor lor. Dar bilanțul Renatei Weber arată mai degrabă ca o listă de absențe nemotivate:

• a refuzat să atace la CCR legea pensiilor, deși mii de pensionari i-au cerut asta;
• a închis ochii la Ordonanța Trenuleț, care a tăiat indexarea cu 12%;
• a acționat cu dublă măsură, contestând doar anumite proiecte de pensii speciale (dar nu și pe cele care deranjau „rețeaua”).

Cu alte cuvinte, pentru cele 25.000 de lei pe lună, cetățeanul primește înapoi câteva scrisori protocolare, declarații politicoase și niște scandaluri de vitrină cu CCR și Parlamentul. Raportul dintre venitul încasat și utilitatea produsă este disproporționat și grotesc.

Unde e „nesimțirea”?

„Nesimțirea” nu e doar în suma în sine.

Nesimțirea e în contrastul dintre ceea ce câștigă Weber și realitatea oamenilor care trăiesc cu pensii de 1.500 de lei.

Nesimțirea e că Avocatul Poporului, care trebuia să apere exact acești oameni, alege să tacă sau să se bată doar pentru cazuri convenabile politic.

Nesimțirea e că această instituție costă milioane de euro anual din buget, dar poporul – cel din nume – nu simte niciun beneficiu.

E simplu: 25.000 de lei pe lună pentru a nu deranja prea tare guvernul sau Parlamentul este cel mai scump lux al democrației de carton.

Să ne uităm la tabloul comparativ, fiindcă cifrele vorbesc mai tare decât orice retorică:

• un medic de urgență, care petrece nopți întregi prin gardă, cu mâinile pline de sânge și cu sufletul rupt între pacienți și familie, ia în jur de 7.000 de lei;
• un profesor universitar, care produce generații întregi de ingineri, juriști sau medici, abia se apropie de 10.000 de lei;
• iar Avocatul Poporului, care ar trebui să fie „gardianul drepturilor cetățenilor”, dar care se comportă mai degrabă ca avocatul privilegiilor personale, se instalează comod la 25.000 de lei lunar, fără să dea niciun semn că ar transpira pentru acest popor.

Diferența nu mai e doar de bani, ci de morală.

Medicii și profesorii dau ceva concret înapoi societății, palpabil, vital. Avocatul Poporului dă înapoi… tăcere, declarații bombastice și justificări care au valoarea unei foi A4 mototolite.

Nesimțirea adevărată nu e că Renate Weber își încasează lunar salariul și pensiile – căci legal poate.

Nesimțirea e că poporul, în numele căruia ar trebui să lupte, trăiește cu iluzia că această instituție chiar îl reprezintă. În realitate, Avocatul Poporului a devenit un fel de notar scump al privilegiilor și tăcerii, un simbol al cumetriilor politice travestite în „pilon al democrației”.

Și atunci, cine pe cine apără?

Poporul pe Avocat, plătindu-i luxul, sau Avocatul pe popor, așa cum ar scrie frumos în manualele de drept constituțional?

Până vom primi un răspuns, noi știm sigur unul singur:

în România, tăcerea poate valora mai mult decât salvarea unei vieți. Și pentru asta există un salariu gras, trei pensii și un birou cu plăcuță aurită la intrare.

Avocatul Poporului a încetat de mult să mai fie avocatul drepturilor noastre – a devenit, cu acte în regulă și portofelul burdușit, doar avocatul propriului portofel.