Alina Bica și mizeria Justiției românești: cum scapă unii de condamnări definitive și rămân nepedepsiți

Curtea de Apel București a dispus retragerea mandatului european de arestare și a mandatului de executare, considerând că pedeapsa de 4 ani închisoare primită de Alina Bica ar fi fost executată integral pe teritoriul italian; decizia a fost anunțată public în octombrie 2025.

Un enunț sec, juridic, care ar trebui să fie doar o formalitate într-un dosar banal. Și totuși, e momentul care arată până la caricatură cum funcționează „Domnul Sistem”: cel care, când vine vorba de oamenii conectați, găsește mereu drumul spre portița de scăpare.

Condamnarea uitată – patru ani doar pe hârtie

În 2018, Alina Bica, fostă șefă DIICOT, era condamnată definitiv la patru ani de închisoare pentru favorizarea infractorului. Faptele erau clare: implicarea în protejarea lui Ovidiu Tender, un magnat cu dosare de fraudă și corupție. Condamnarea venea după ani de procese, titluri de presă și o demonstrație că până și oamenii din vârful instituțiilor pot fi trași la răspundere.

Era o victorie simbolică pentru ideea de justiție:

șefa unei structuri care trebuia să apere statul de mafii era prinsă ea însăși în mecanismele corupției. Numai că victoria s-a transformat într-o farsă.

Mandatul european de arestare emis de România trebuia să facă restul:

să o aducă în țară, să execute pedeapsa. Dar între timp Bica dispăruse. A fost localizată în Italia, acolo unde a început să joace partida vieții ei: suprapunerea dintre legislația europeană, interpretările instanțelor și complicitățile tacite ale birocrației.

Evaporarea pedepsei – Italia, contestații și CJUE

Italia – statul protector

Autoritățile italiene au recunoscut condamnarea, dar n-au tratat-o ca România. În loc de patru ani cu executare, s-au aplicat regimuri alternative, mai blânde. Un fel de „recunoaștere fără încarcerare”. Pentru România, asta însemna un eșec: condamnatul nu stă în pușcărie, dar sistemul internațional îți spune că pedeapsa există și e „executată”.

Contestația la executare

Avocații Alinei Bica au invocat hotărâri europene recente, inclusiv o decizie a Marii Camere a CJUE, pentru a demonstra că pedeapsa ar trebui considerată „consumată” odată cu recunoașterea din Italia. Instanța română a acceptat argumentul și a retras mandatele.

Principiul „non bis in idem”

Ideea că nimeni nu poate fi pedepsit de două ori pentru aceeași faptă a fost cheia. Dacă Italia a recunoscut condamnarea, România nu mai poate cere o nouă executare. Formal, legea spune adevărul. Substanțial, adevărul e altul: Bica n-a plătit nimic.

Domnul Sistem – mecanica salvării vinovaților

Aici nu mai e vorba doar de Bica. E vorba de Domnul Sistem. Adică ansamblul de legi prost croite, de judecători care aplică mecanic interpretări europene, de birocrați care nu-și asumă nimic. Din când în când, acest sistem dă câte un exemplu: omul de rând, prins cu o evaziune minoră, plătește până la ultimul bănuț. Dar când vine vorba de cineva din interior, lucrurile se complică până la absurditate.

Cazul Bica e manualul de impunitate:

• o condamnare definitivă,
• un stat străin care refuză să livreze condamnatul,
• o instanță națională care declară pedeapsa executată deși nu a fost,
• și un public lăsat să contemple ironia.

Ruina simbolică – șefa DIICOT devenită emblema impunității

Alina Bica nu e doar o fostă șefă DIICOT. Ea e simbolul unui paradox: aceea care trebuia să apere statul de mafii a fost prinsă în plasa mafiei și, ulterior, a scăpat prin artificii juridice. E un dublu eșec de răsunet: și ca om al legii, și ca beneficiar al legii.

În ochii opiniei publice, nimic nu e mai coroziv decât imaginea unei condamnări definitive fără executare. O țară care abia se chinuie să convingă că poate pedepsi corupția vede cum un caz de manual se risipește în fum.

Două justiții paralele – una pentru noi, alta pentru ei

În România, mulți oameni simpli fac ani grei pentru furturi minore, pentru neplata unor datorii sau pentru infracțiuni banale. Sistemul merge cu toată greutatea asupra lor. Dar în cazul Bica, aceeași mașinărie devine brusc supleantă, găsind interpretări sofisticate.

E ca și cum ar exista două justiții:

una dură, pentru cei fără protecție, și alta elastică, pentru cei din cercul puterii. Această ruptură distruge încrederea. Oamenii nu mai văd în judecători niște gardieni ai echității, ci niște contabili de clauze.

Cronologia cinică – cum s-a scris fuga de pedeapsă

• 2018: condamnare definitivă la 4 ani.
• 2019–2020: mandate europene de arestare, căutări internaționale.
• 2021–2023: Italia refuză predarea, recunoaște hotărârea și aplică regimuri mai blânde.
• 2024: avocații invocă jurisprudența europeană.
• 2025: Curtea de Apel București declară pedeapsa „executată integral” și retrage mandatele.

Rezultatul? Alina Bica, condamnată definitiv, e liberă. Nu pentru că și-ar fi ispășit pedeapsa, ci pentru că sistemul a găsit o ieșire.

Eșecul statului – când justiția e spectacol ieftin

Ce spune asta despre România? Că statul nu poate impune executarea unei pedepse asupra unui condamnat propriu. Că birocrația europeană a fost folosită ca scut pentru a evita încarcerarea. Că instituțiile interne acceptă situația cu o resemnare vinovată.

În mod normal, un asemenea caz ar trebui să declanșeze scandal național:

explicații publice, comisii parlamentare, anchete de presă. În realitate, știrea a fost tratată ca o notă de subsol. Și asta e cel mai grav: obișnuința cu impunitatea.

Verdictul moral – vinovatul real e sistemul

Juridic, Alina Bica e liberă. Moral, rămâne condamnată. Condamnată pentru trădarea unei funcții publice, pentru uzurparea încrederii cetățenilor, pentru demonstrația că un sistem poate fi folosit nu împotriva infractorilor, ci pentru a-i proteja.

Și nu e vorba doar de ea.

„Domnul Sistem” — rețeaua de legi, instanțe și complicități — e adevăratul vinovat. Pentru că atâta timp cât asemenea cazuri rămân fără executare, statul de drept e doar o mască.

Cum scapă aceste jeguri și cine le protejează

Cazul Alina Bica nu e doar despre o persoană. E despre cum România pierde bătălia simbolică pentru justiție. O condamnare definitivă a fost golită de conținut prin portițe legale, refuzuri de extrădare și interpretări europene. E o farsă care macină credibilitatea unui sistem deja fragil.

Publicul nu trebuie să uite:

nu e o simplă „decizie judecătorească”. E semnul clar că în România există două lumi juridice: una pentru cei care n-au resurse și una pentru cei care știu cum să le exploateze.

De ce încă există Alina Bica?

Pentru că România nu și-a rupt niciodată lanțul complicităților dintre putere și instituții. Pentru că sistemul judiciar, în loc să fie gardian, devine uneori avocat al celor condamnați. Pentru că legile și tratatele internaționale, croite pentru cooperare, se transformă în colac de salvare pentru cei care știu să le manipuleze.

De ce devine un simbol al impunității?

Pentru că e imaginea perfectă a ipocriziei statului: șefa unei instituții create să lovească în mafii a fost prinsă în miezul corupției, dar a scăpat, râzând în fața propriului verdict. Ea nu e doar un nume, ci un caz-șablon pentru toți cei care așteaptă rândul la „grațierea prin portițe legale”.

De ce trebuie să înghițim gălușca râncedă a impunității?

Pentru că am fost dresați să credem că „nu se poate altfel”. Pentru că, atunci când cei mari scapă, se invocă mereu „legea”, iar atunci când cei mici sunt striviți, se invocă „dreptatea”. Pentru că România e ținută în logica unei justiții duale: legea ca bici pentru omul simplu, legea ca paravan pentru privilegiat.

Și atunci, întrebarea care ar trebui să ne obsedeze pe toți nu e „cum a scăpat Alina Bica?”, ci „câte alte Alinuțe cu înaltă protecție se plimbă azi libere, cu condamnările în sertar și cu sistemul la picioare?”.