Nicu Bănicioiu a fost spălat cu bine – magistrații noștri foarte unici l-au ”rezolvat”

Fostul ministru al sănătății și tovarăș de generație al lui Victor Ponta scapă definitiv de acuzațiile de trafic de influență și de confiscarea celor 1,3 milioane de lei. În România, „nevinovăția” se stabilește nu doar în instanță, ci și în rafinata artă a prescrierii, amânării și recalibrării morale.

Nicolae Bănicioiu, ministru în guvernele Ponta și un simbol al „tinerei generații” care promitea reformă în PSD, a fost achitat definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție pentru trafic de influență.

Și scăpat și cu banii rămași!

Instanța a dispus și ridicarea măsurilor asiguratorii, deci cei 1,3 milioane de lei — suma despre care procurorii susțineau că reprezintă „dividende” pentru influență — rămân la domnia sa.

Motivația magistraților e impecabilă juridic:

„Nu e suficientă formularea unei acuzații, ci trebuie probată”.

În teorie, e o lecție de drept. În practică, e lecția de viață a sistemului românesc, în care probele par să se topească fix când dosarele ajung la ultimul etaj.

Anatomia unei achitări elegante

Dosarul lui Bănicioiu începe în 2019, când DNA îl acuză că ar fi primit bani, prin intermediul a două firme medicale, în schimbul „menținerii” unor manageri de spitale.
Suma vehiculată: 1,29 milioane lei.
Funcțiile implicate: ministru al Tineretului și Sporturilor, apoi ministru al Sănătății.
Influența: politică, directă, într-un sistem spitalicesc care, în acei ani, era un amestec de clientelism, contracte preferențiale și protecții de partid.

DNA a venit cu martori, cu acte, cu trasee financiare. Doar că, între timp, România s-a schimbat:
– unii martori s-au evaporat,
– unii termeni legali s-au reinterpretat,
– iar sistemul a redescoperit filosofia blândă a beneficiului îndoielii.

A urmat o sentință inițială de condamnare (în 2024), contestată prompt, și un apel care s-a încheiat acum cu o achitare definitivă.
Înalta Curte a fost clară: „nu e suficientă acuzația; e nevoie de probă concludentă”.

Evident. Numai că această formulă, de o corectitudine perfectă, a devenit refrenul preferat al ultimului deceniu.
Așa au fost salvați și alții — de la miniștri până la primari și judecători.
S-a construit, pas cu pas, o cultură a nevinovăției perfect legale.

Legea e scut, nu sabie

„Instanțele nu pot acționa decât în limitele legii”, spun magistrații. Adevărat. Dar problema e că legea, în România, a fost construită ca o rețea de limite mobile, un labirint unde orice faptă se poate prescrie, orice acuzație se poate relativiza, iar orice decizie se poate rescrie pe alt complet, alt cod, alt context.

Cazul Bănicioiu e exemplul perfect:
– o anchetă care a durat cinci ani,
– o sentință care s-a rostogolit din instanță în instanță,
– un verdict final care vine la fix un deceniu de la perioada vizată (2014).

Între timp, România a schimbat patru guverne, a crescut TVA-ul, a scăzut speranța de viață, dar nimic nu s-a schimbat în cultura justiției lente și selective.

Lecția magistraților: „nu emoția, ci legea”

Comunicatul ÎCCJ sună didactic:

„Indiferent de presiunea și emoția publică, instanțele nu pot acționa decât în limitele legii, ca o garanție a statului de drept.”

E impecabil ca principiu. 

Fiindcă „emoția publică” nu vine din isterie colectivă, ci din memoria colectivă a impunității.
Oamenii își amintesc prea bine cine a fost Bănicioiu:
– ministru al Sănătății în perioada Colectiv,
– apropiat al lui Victor Ponta,
– exponent al „generației 40” din PSD, care promitea o reformă internă și a sfârșit prin a-și copia exact predecesorii.

Și mai țin minte ceva: că același stat de drept nu s-a mișcat la fel de rapid și elegant când au fost în joc dosare fără nume sonore.

1,3 milioane: între „dividende” și „recunoștință”

Banii din dosar — 1.292.122 lei — proveneau din „dividende” ale unor firme care vindeau materiale medicale către spitale publice.
Procurorii au spus: mită mascată.
Avocații au spus: venit legal.
Instanța a spus: nu se poate dovedi că e mită.

E, practic, rețeta clasică a corupției românești rafinate: totul e „pe hârtie”, totul are factură, totul pare curat.
Se corupe prin legalitate, nu prin plic.
De aceea nici nu mai avem mari scandaluri — avem doar achitări cu argumente solide.

Bănicioiu, pionul unei generații care s-a ”reșapat”

Nicolae Bănicioiu făcea parte din nucleul tinerilor politicieni PSD lansați de Victor Ponta după 2010: generația „cool”, europeană, cu discursuri despre digitalizare și meritocrație.
Când Ponta s-a prăbușit, ei s-au repliat perfect: unii au devenit consultanți, alții experți „apolitici”, alții profesori de etică administrativă.
Rețelele, însă, au rămas.
Firmele medicale care finanțau politicieni sunt aceleași care astăzi sponsorizează campanii, evenimente, fundații.

Dosarul Bănicioiu e doar o verigă într-un lanț lung de „adaptări”.
Schimbă guvernul, se schimbă eticheta, dar mecanismul de influență dintre politică și sănătate rămâne intact.

Clemența — simptom, nu accident

Achitarea lui Bănicioiu nu e o știre izolată. E parte dintr-un val.
În ultimele luni, tot mai mulți foști demnitari au fost „eliberați” de trecut:
– dosare prescrise,
– măsuri ridicate,
– achitări definitive.

Justiția românească pare că a intrat într-o fază de reconfort moral, ca un organism care își oferă singur un concediu.
E reconfortant, desigur, să descoperi că nu mai ești vinovat de nimic.
Mai puțin reconfortant e pentru cetățeanul care vede cum toate drumurile corupției duc în final la același loc: nevinovăția.

Între statul de drept și dreptul statului

Magistrații au dreptate când spun că „adevărul juridic îl stabilește instanța”.
Dar adevărul social îl stabilește realitatea.
Și realitatea e că, din 1990 încoace, niciun ministru important al Sănătății n-a plătit vreodată politic sau penal pentru contractele toxice, pentru decesele cauzate de sistem, pentru jaful din achiziții.
Avem doar „fapte prescrise”, „probe insuficiente”, „infracțiune nedovedită”.

Între timp, spitalele ard, medicii pleacă, iar justiția își lustruiește jurisprudența.

Statul nostru e drept doar când stă în genunchi

Achitarea lui Nicolae Bănicioiu nu e un final de poveste.
E o confirmare că în România legea funcționează impecabil acolo unde intenția dispare.
Avem un stat de drept pe hârtie, dar un stat de fapt în care magistrații se feresc să deranjeze vechile structuri.
Nu-i nevoie de conspirații. E suficientă inerția.

Adevărata problemă nu e că Bănicioiu a fost achitat.
Problema e că nimeni nu se mai miră.
Și, poate, acesta e cel mai mare succes al sistemului: când scandalul devine obișnuință, corupția nu mai are nevoie de avocați — o apără indiferența.