Paradoxul pacificatorului: Donald Trump reușește să agraveze războiul din Ucraina în timp ce promite pacea mondială

Cine a spus că drumul spre pace e pavat cu bune intenții n-a trăit în era Donald Trump. La doar câteva luni de la revenirea la Casa Albă, noul vechi președinte al Statelor Unite reușește performanța de a-și irita și susținătorii, și adversarii.

Un recent sondaj american arată că o parte tot mai mare din populație crede că Trump nu aduce pacea promisă, ci o tensiune suplimentară într-o lume deja saturată de conflicte.

Astfel se naște paradoxul „pacificatorului”: omul care susține că vrea să oprească războaiele, dar sfârșește prin a le alimenta.

„America First” devine „America Alone”

După revenirea sa spectaculoasă la putere, Trump a anunțat că va redefini rolul Statelor Unite pe scena globală. Doar că, în loc de echilibru, a adus neîncredere.
A promovat o strategie de izolaționism agresiv, un tip de diplomație tranzacțională care tratează alianțele tradiționale ca pe simple contracte de business.

În viziunea lui, politica externă trebuie să funcționeze ca o bursă: dacă nu aduce oareșce profit imediat, se închide.

Această abordare a erodat credibilitatea Americii în rândul aliaților și a creat haos printre instituțiile care gestionau relațiile cu Europa și Asia.

Iar rezultatul? Exact opusul a ceea ce Trump promitea: o lume mai tensionată, mai imprevizibilă și mai dispusă să ignore Washingtonul.

Ucraina, terenul pierdut al „negociatorului suprem”

Trump s-a autoproclamat „omul păcii”, garantul unui acord rapid între Kiev și Moscova. În realitate, presiunile sale ambigue, declarațiile contradictorii și lipsa unei strategii coerente au transmis un singur mesaj:

America nu mai are răbdare.

Această atitudine a slăbit poziția diplomatică a Ucrainei și a încurajat Rusia să creadă că timpul joacă în favoarea sa.

În sondajul recent, aproape una din cinci persoane consideră că actuala administrație „agravează războiul”. Cu alte cuvinte, în loc să calmeze spiritele, Trump le excită.
Sub promisiunea păcii, el cultivă incertitudinea — iar incertitudinea, în relațiile internaționale, e o armă la fel de periculoasă ca o rachetă.

Președinția imperială

Pe plan intern, americanii se confruntă cu o dilemă tot mai vizibilă: cât de multă putere e dispusă democrația americană să-i dea unui singur om?
Trump a forțat din nou limitele constituționale, insistând că președintele trebuie să aibă libertatea de a acționa militar fără aprobarea Congresului.

Rezultatul este o fractură în chiar inima Partidului Republican: baza sa electorală, odată convinsă că războaiele trebuie oprite, pare acum pregătită să-i ofere liderului autoritate aproape absolută pentru a începe altele noi.

Astfel, ceea ce era cândva un partid conservator devine un partid captiv unui cult al personalității.

„America First” s-a transformat în „Trump First”, iar vocea instituțiilor s-a stins în zgomotul aplauzelor și al spaimei de a pierde privilegiile.

China, eterna enigmă

Dacă Ucraina e un teren al greșelilor vizibile, China este testul suprem al lucidității americane.
Sub Trump, relația cu Beijingul a alunecat din tensiune controlată în conflict comercial haotic. Retorica „dură” a președintelui a fost dublată de lipsa oricărui plan pe termen lung, transformând cea mai importantă relație geopolitică a secolului într-o serie de crize succesive.

Efectul?

O degradare masivă a percepției publice. Americanii consideră gestionarea relației cu China drept cel mai mare eșec al administrației.
Și nu e greu de înțeles de ce: în timp ce Beijingul își extinde influența în Asia și Africa, Washingtonul se ceartă cu propriii aliați din Pacific.

Pacea ca spectacol, războiul ca decor

Trump continuă să-și joace rolul preferat – acela de „negociator atotputernic”. Doar că lumea nu mai e un cazinou unde câștigi cu noroc.
Diplomația nu se face cu tranzacții, ci cu consecvență. Iar în politica internațională, consecvența e exact lucrul care îi lipsește președintelui american.

„Paradoxul pacificatorului” constă tocmai în această disonanță:

Promite sfârșitul războaielor, dar refuză orice mecanism de cooperare.
Vrea să închidă fronturile, dar nu suportă ideea de compromis.
Și în timp ce lumea așteaptă soluții, Trump joacă din nou aceeași carte: „Eu știu mai bine”.

Am spus-o de multe ori: Moșulețul Ranchiunos nu are ce căuta la vârful Americii

Într-un moment în care Europa tremură, Orientul Mijlociu clocotește și Asia își redistribuie sferele de influență, președintele Statelor Unite a ales să se izoleze în propria retorică.

Trump  nu mai vinde pacea — o închiriază temporar, cât ține un mandat.

Și cum fiecare „reformă” pe care o promite vine la pachet cu un conflict nou, Donald Trump devine, fără să vrea, cel mai convingător argument că lumea nu se poate salva prin ego, ci doar prin rațiune.