AUR e cu jalba-n proțap la Cei Babani: discriminare politică sau dramatizare de trei lei?

Partidul AUR, prin vocea lui George Simion, s-a declarat nedreptățit de statul român. Mai exact, Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) ar fi refuzat să ramburseze formațiunii aproximativ 3,5 milioane de euro din cheltuielile de campanie, motivând că unele sume nu au fost justificate conform legii.

De la AEP la Departamentul de Stat – traseul unei nemulțumiri cu iz electoral

Simion spune că explicațiile sunt „inventate” și vorbește despre o „discriminare politică” menită să blocheze activitatea partidului. AUR a anunțat că va sesiza nu doar instanțele din România, ci și instituțiile mari și grele ale lumii democratice: Comisia Europeană, OSCE, Comisia de la Veneția și Departamentul de Stat al SUA.

Cu alte cuvinte, dacă nu se rezolvă în curtea proprie, se merge direct la „Cei Babani” ai democrației globale.

Diplomația plângerii: o nouă formă de luptă politică

Strategia nu e nouă, dar e aplicată cu un talent aparte. În loc să rămână captiv în birocrația internă, AUR exportă disputa, transformând-o într-un caz internațional. E o manevră de PR inteligentă: victimizarea dă randament, mai ales într-o țară unde oamenii s-au săturat de sistem și unde imaginea „partidului pedepsit de statul abuziv” prinde mai bine decât orice program economic.

E, totodată, o inversare spectaculoasă de roluri.

Până acum, România era cea chemată la Bruxelles pentru explicații privind statul de drept. Acum, un partid românesc se duce să reclame chiar statul român. AUR joacă cartea David-contra-Goliat, doar că Goliat e sistemul instituțional autohton, iar publicul e Europa întreagă. Iar David… vai de capul lui…

Când se transformă un conflict administrativ într-o epopee geopolitică

La prima vedere, cazul AUR e o chestiune contabilă: s-au făcut cheltuieli în campanie, AEP le-a verificat și a respins rambursarea unei părți considerabile. Se pot contesta deciziile, se pot ataca în instanță, există proceduri legale.

Dar partidul a preferat drumul spectacolului: să invoce discriminarea politică, abuzul instituțional, marginalizarea opoziției. Dintr-o decizie financiară, s-a fabricat o epopee despre libertate și dreptate.

Problema e că, în acest fel, orice control devine automat suspect, orice amendă – politică, orice sancțiune – „dictatură mascată”.

Întrebarea care rămâne: e vorba de abuz sau de strategie?

Adevărul e că în România, AEP a avut deseori interpretări discutabile. E posibil ca unele sancțiuni să fi fost pripite sau birocratic absurde. Dar, la fel de posibil, e ca o parte din cheltuielile AUR să fi fost prost documentate, cum s-a mai întâmplat și altor partide.

Ceea ce transformă episodul în subiect politic e teatralizarea:

AUR nu contestă o decizie, ci o transformă într-un simbol al nedreptății naționale. Iar „pâra la Cei Babani” e doar pretextul pentru a reîmprospăta imaginea de victimă eroică a sistemului.

E un dublu câștig de imagine:
– în țară, partidul se prezintă ca luptător împotriva abuzului;
– în afară, se poziționează ca voce antistatală a „adevăraților români persecutați de birocrația coruptă”.

Statul, eternul figurant fără replică

Cea mai mare problemă nu e, de fapt, AUR. Problema e statul care nu comunică, care lasă impresia că nu are argumente și care răspunde doar prin tăcere instituțională.

Dacă AEP are dreptate, să o demonstreze public, cu documente clare și termene exacte. Dacă nu are, să plătească prețul incompetenței. Dar cât timp refuză dialogul și transparența, creează teren fertil pentru toate conspirațiile și teoriile victimiste.

Și atunci, AUR câștigă fără să aibă neapărat dreptate: pentru că statul pare mereu în defensivă, incapabil să explice și să se apere logic.

Cei Babani, noii arbitri al politicii românești

Apelul la Bruxelles, la OSCE sau la Washington e și o demonstrație de neîncredere în sistemul românesc de justiție și control. Dar, mai profund, e o declarație de neputință colectivă: nici măcar partidele nu mai cred că pot obține dreptate în România.

E un simptom grav: țara care a importat democrația de la europeni ajunge acum să-și exporte plângerile la aceeași adresă.

Un episod-pilot:

Povestea cu AUR și banii nerambursați e doar un episod, dar unul simbolic. Ea arată că sistemul nostru politic a ajuns la un stadiu paradoxal:
– instituțiile nu mai inspiră încredere,
– partidele nu mai caută soluții interne,
– iar opinia publică aplaudă orice scandal care confirmă ideea că „nimeni nu e curat”.

România a ajuns un stat în care politica se face cu factura în mână și cu petiția în buzunar, iar orice partid care nu e la putere se simte dator să-i scrie Europei.

Numai că „Cei Babani” nu mai pot repara ceea ce noi refuzăm să recunoaștem: corupția nu e doar a guvernanților, ci și a reflexelor noastre de a fugi mereu după arbitri străini.

Până când vom avea un stat care să funcționeze pe bune, „pâra la Cei Babani” va rămâne, din păcate, singura formă de arbitraj care mai prinde la public.