Poliomielita bate din nou la ușă: boala „înfiorătoare” pe care România o invită înapoi prin nevaccinare

În timp ce noi ne certăm pe rețele sociale despre „vaccinuri bune” și „vaccinuri rele”, o știre aparent tehnică ar trebui să ne înghețe sângele: forma sălbatică a virusului poliomielitei a fost depistată în apele reziduale din Germania, la zeci de ani după dispariția cazurilor clinice de acolo.

Iar medicul infecționist Simin Aysel Florescu spune răspicat (conform news.ro): „Cazurile de poliomielită pot să apară și în România, pe fondul vaccinării scăzute. Este o boală înfiorătoare, pentru care nu există tratament, doar vaccin.”

Din punctul ăsta, nu mai vorbim despre „o știre de extern”. Vorbim despre noi.

Ce înseamnă, de fapt, virus sălbatic găsit în ape uzate

Florescu explică limpede mecanismul: ca să găsești virusul polio sălbatic în ape reziduale înseamnă că cineva îl elimină. Virusul se transmite digestiv, se multiplică în organism și este excretat prin materiile fecale. De aceea epidemiologii îl caută în apele uzate: e un radar perfect pentru ceea ce se întâmplă „invizibil” în comunitate.

Cu alte cuvinte:

• există oameni infectați, chiar dacă nu au (încă) forme clinice;
• virusul circulă prin grupuri de persoane nevaccinate sau vaccinate incomplet;
• acolo unde acoperirea vaccinală e mică, riscul ca virusul să lovească tare – cu paralizii și decese – crește abrupt.

Germania are un sistem sanitar beton și o rată de vaccinare mult peste a noastră. Noi avem… ce avem: ezitări, neîncredere, campanii împiedicate și un procent de vaccinare antipolio mult sub pragul de 95% recomandat pentru a opri circulația virusului.

„Boală înfiorătoare” nu e metaforă

Poliomielita nu e o gripă mai urâtă. Nu e nici „o viroză care trece”.

Este unul dintre coșmarurile secolului XX:

• un virus care, de multe ori, nu dă nimic spectaculos – un pic de febră, un disconfort, poate o diaree ușoară;
• dar care, la unii copii și la unii adulți, lovește direct în măduva spinării și paralizează;
• o paralizie care poate fi ireversibilă și, în forme grave, mortală.

Doamna doctor spune apăsat că nu există tratament curativ pentru poliomielită:

medicii pot doar să susțină pacientul, să îi amelioreze simptomele, să încerce recuperarea acolo unde se mai poate. Boala nu se „tratază”, se previne.

De-aia insistă medicii pe vaccin: pentru că, odată declanșată forma paralitică, nu mai ai ce să negociezi cu virusul.

România – țară cu vaccin, dar fără chef să-l folosească

Partea absurdă e că nu suntem o țară fără acces la vaccin. Nu suntem nici măcar în situația dramatică a unor copii din zone de război, care nu mai văd în viața lor un sistem medical funcțional.

Avem vaccinul în cabinetele medicilor de familie.
Avem programe naționale.
Avem recomandări clare ale OMS și ale tuturor forurilor de sănătate publică.

Și totuși, spune Florescu, românii aleg să nu-și vaccineze copiii. Nu pentru că nu ar avea cu ce, ci pentru că au ajuns să creadă mai mult în live-uri apocaliptice decât în medicină.

Cum arată combinația asta: vaccin la îndemână + refuz din ce în ce mai frecvent + virus sălbatic detectat în țări cu care avem fluxuri intense de oameni și mărfuri?
Exact cum spune medicul:

• „Este evident pentru toată lumea: cu o acoperire vaccinală mică și prezența virusului sălbatic în apele reziduale, există un risc de reemergență a acestei boli în populațiile cu un grad de vaccinare scăzut, inclusiv în România.”

Pe scurt: dacă nu ne trezim, poliomielita nu va veni din manualul de istorie, ci din propriile noastre decizii greșite.

Lecția murdară din apele reziduale

Ce ne spune, de fapt, această descoperire din Germania? Că poliovirusul nu a dispărut. Că a fost doar împins într-un colț al hărții și ținut sub control de către singura armă reală: vaccinarea.

Dar în momentul în care tot mai mulți părinți din lumea civilizată aleg să „se informeze” de pe TikTok, iar valurile de populație deplasată de războaie aduc în Europa comunități vaccinare precar, virusul își găsește din nou coridoare de circulație.

România stă rău fix la capitolul care contează: acoperirea vaccinală la copii.

De ani de zile vedem avertismente despre scăderea procentelor la vaccinurile de bază, nu doar la polio. Am tot jonglat cu teme conspiraționiste, am confundat libertatea cu ignorarea medicinei, am demonizat vaccinarea în bloc – iar acum suntem la un pas să redevenim teren fertil pentru o boală pe care părinții noștri sperau s-o vadă îngropată pentru totdeauna.

Nu e „boala lor”, e boala noastră

E foarte simplu să spui: „Eh, e în Germania, ce treabă avem noi?”. Nu, nu e „la ei”.

• Avem români care lucrează acolo și vin acasă.
• Avem turism, tranzit, schimb de studenți, transporturi.
• Avem, adică, exact ingredientele perfecte pentru ca un virus care se plimbă discret prin apele uzate ale unei țări să ajungă, foarte relaxat, în rețeaua noastră de vulnerabilități.

Iar în fața acestei realități, România are două variante:

1. să continue să-și spună povești liniștitoare despre „imunitate naturală”, „corpul știe” și alte poezii,
2. sau să-și activeze reflexul minim de supraviețuire: să-și vaccineze copiii, să recupereze restanțele, să nu lase poliomielita să revină ca „surpriză istorică” într-o țară care are deja suficiente tragedii pe cap.

Nu ai nevoie să-ți ”placă” vaccinurile ca idee abstractă.

Dar ai nevoie să te uiți o singură dată la un copil cu paralizie de polio ca să înțelegi că „boală înfiorătoare” nu e o figură de stil. E un diagnostic. Iar diagnostic la nivel de societate, în momentul ăsta, sună cam așa:
avem arma, refuzăm să o folosim și ne mirăm că inamicul începe iar să se audă în țeava de canalizare.