Veto sau exit: Orbán spune cu voce tare ce practică de ani buni, fără jenă

Există momente rare în politică în care un lider îți face un cadou: îți spune, fără perdea, care e filosofia lui de funcționare. Viktor Orbán a livrat fix un asemenea moment la Bruxelles: „fără dreptul de veto, nu are rost să fim în Uniunea Europeană”. Traducerea din „orbaniană” în română simplă: nu mă interesează comunitatea, mă interesează butonul de STOP. Dacă nu am butonul, atunci nu mai joc.

Și aici apare discuția serioasă, fără abțibilduri diplomatice:

Ungaria lui Orbán nu mai joacă în același campionat cu UE și NATO.

Nu pentru că are opinii diferite – diferențele sunt normale într-o uniune – ci pentru că folosește mecanismele comune ca armă de șantaj și își construiește legitimitatea internă din sabotaj extern. E un model de guvernare parazitar: trăiești în club, iei beneficiile, iar când clubul vrea reguli comune, strigi „imperiu opresiv” și lovești cu veto-ul ca o rangă.

Bun, atunci să-l luăm pe Orbán în serios.

Dacă fără veto nu are rost, înseamnă că el însuși descrie apartenența Ungariei ca pe un contract de tip: „stau aici doar dacă pot opri tot”. În orice organizație, un asemenea membru e fie reeducat prin reguli, fie invitat politicos spre ieșire.

Subiectul veto-ului: de la instrument de protecție la pistol pe masă

Veto-ul, în teoria europeană, e o plasă de siguranță pentru chestiuni vitale: suveranitate, securitate, valori fundamentale. În practica Orbán, veto-ul e… program de guvernare. Nu ca să apere Ungaria de o nedreptate punctuală, ci ca să obțină concesii, exceptări, „opt-out”-uri, bani, timp, atenție, respect teatral. De fiecare dată când UE are o decizie majoră (Ucraina, sancțiuni, buget, extinderi), Orbán transformă masa negocierii într-un spectacol: „eu am cheile, voi sunteți ostatici”.

Asta nu e „suveranitate”. Asta e mecanica blocajului.

Și da, e logic că Bruxellesul caută tot mai des „ocolitoare” (proceduri, majorități, formule juridice) ca să nu mai stea Europa în genunchi în fața unei singure capitale. În momentul în care un actor folosește regula unanimității ca să paralizeze sistematic, sistemul face două lucruri:

1. încearcă să-l readucă la disciplina clubului;
2. își schimbă regulile ca să supraviețuiască.

Orbán se plânge exact de pasul 2, dar ignoră intenționat cauza: pasul 1 a fost abuzat ani întregi.

De ce e Ungaria lui Orbán o problemă și pentru NATO, nu doar pentru UE

UE e un proiect economic și politic, NATO e un proiect de securitate. Diferența e uriașă. În NATO, „jocul la două capete” nu mai e șmecherie de talk-show, ci risc strategic. Dacă ai un stat membru care cochetează constant cu narativul Moscovei, frânează reflexele comune, relativizează agresiunea și își face campanie internă din anti-occidentalism, atunci ai o fisură în perete. Poate nu cade zidul azi. Dar e fisură.

NATO funcționează pe un principiu simplu: încredere. Iar încrederea nu se negociază cu „dar și voi…”, „dar și Bruxelles…”, „dar și imperiul…”. Ori ești în echipă, ori ești în tribună și comentezi. Orbán vrea în echipă doar ca să aibă acces la vestiar și să schimbe tactica în timpul meciului.

Când un lider zice „imperiu”, de obicei vrea un feudalism personal

Orbán a legat „suveranitatea” de „nivelul de trai” și a spus că nu vrea un „imperiu”. Sună frumos, aproape poetic. Dar realitatea e că Ungaria lui Orbán a construit un sistem în care statul devine distribuitor de favoruri, iar politica devine industrie de loialitate. Într-un asemenea regim, „suveranitatea” e deseori numele de scenă al unui lucru mai banal: „nu vă băgați peste cum îmi conduc eu curtea”.

UE, cu toate păcatele ei, are obsesia regulilor:

proceduri, transparență, control, condiționalități. Orbán are obsesia controlului politic intern: instituții, media, justiție, economie clientelară. Și atunci e perfect coerent că el iubește UE doar când UE e bancomat și urăște UE când UE e arbitru.

Nu poți fi în UE ca într-un bloc: să folosești liftul, dar să nu plătești întreținerea

Uniunea nu e o federație completă, dar nici nu e o piață de duminică. E un contract social între state: cedăm o parte din libertatea de mișcare ca să câștigăm stabilitate, economie, securitate, influență. Dacă tu vii și spui: „rămân doar dacă păstrez dreptul de veto pe chestiuni foarte importante”, spui de fapt că vrei beneficiile fără costuri. Pentru că exact „chestiunile foarte importante” sunt cele care cer solidaritate: sancțiuni, apărare, finanțare, reacții la crize.

Când vine o problemă majoră (Ucraina, securitatea energetică, presiunea Rusiei), UE are nevoie de reacție.

Orbán vine cu frâna de mână și cu discursul de campanie. Asta e de-a dreptul indecent: îți negociezi imaginea internă pe spatele unei Europe care încearcă să nu se rupă în două.

Ce înseamnă, concret, „Ungaria nu mai are ce căuta în UE și NATO”
Nu înseamnă isterie. Înseamnă să recunoaștem un adevăr rece: există o incompatibilitate de direcție.

UE și NATO presupun:

• predictibilitate minimă în deciziile comune;
• respect pentru regulile jocului;
• orientare strategică coerentă;
• solidaritate când lumea arde.

Modelul Orbán presupune:

• veto ca monedă de schimb;
• conflict permanent cu instituțiile comune (ca să hrănești publicul intern);
• ambiguitate strategică față de Rusia (uneori mascată, alteori strigată);
• „eu primul, voi descurcați-vă”.

Asta nu e „pluralism”. E sabotaj instituțional ambalat în patriotism.

Și totuși: de ce îl tolerează UE?

Pentru că UE e proiectul răbdării. Pentru că nimeni nu vrea precedentul „dăm afară un stat”. Pentru că există interese economice, calcule, frici, compromisuri. Pentru că, realist vorbind, ieșirea Ungariei ar putea crea turbulențe și ar hrăni alte curente anti-UE.

Dar faptul că e greu nu înseamnă că nu trebuie făcut nimic.

Dacă nu poți „da afară”, poți tăia capacitatea de a ține ostatici 26 de state. Iar acum, exact asta se întâmplă: UE încearcă să reducă aria unanimității acolo unde un singur guvern a transformat regula în armă.

Orbán urlă că i se fură veto-ul. Nu. I se fură jucăria cu care blochează tot.

Ori ești membru, ori ești huligan cu legitimație

Când un premier european spune că fără veto nu are rost să fie în UE, el nu critică UE. El își descrie propria strategie: „dacă nu pot opri, plec”. Păi bine, Viktor, să nu te ținem cu forța. UE și NATO nu sunt o casă de amanet unde intri să scoți ce-ți trebuie și apoi strigi că proprietarul e „imperiu”.

Într-o lume în care Rusia împinge agresiunea până la os, în care Europa își caută mușchii și nervii, în care fiecare fisură e o invitație pentru următoarea criză, un stat care își tratează veto-ul ca pe o bâtă politică nu e „partener dificil”. E un risc permanent.

Iar riscurile, la un moment dat, se gestionează fără menajamente

Nu cu poezie despre suveranitate, ci cu reguli, costuri și decizii. Adevărul crud e că Orbán vrea Europa ca decor și ca finanțator, nu ca echipă. Și dacă asta e doctrina, atunci discuția despre „ce caută Ungaria în UE și NATO” nu e o insultă. E igienă strategică.