Avem sau nu microplastice în organism? Acuzaţii grave lansate între specialişti

Un val de studii științifice care au alarmat opinia publică prin afirmații despre prezența microplasticelor în creier, sânge, testicule sau placentă este acum pus sub semnul întrebării chiar din interiorul comunității științifice.

Cercetători de renume avertizează că o parte dintre aceste rezultate ar putea fi consecința contaminării probelor și a unor erori metodologice, nu dovada clară a unei invazii de plastic în organismul uman. Dezbaterea, relatată amplu de The Guardian, capătă accente tensionate și ridică întrebări incomode despre ceea ce știm cu adevărat despre microplastice.

Microplasticul, între alarmă globală și incertitudine științifică

În ultimii ani, știri despre micro- și nanoplastice detectate în organe vitale au făcut înconjurul lumii. Ideea că fragmente invizibile de plastic ar putea ajunge în creier sau în sistemul reproducător a stârnit îngrijorare legitimă, mai ales într-un context în care poluarea cu plastic este omniprezentă. Este incontestabil că plasticul se regăsește în mediul natural, în alimente, în apă și în aer.

Ceea ce rămâne însă neclar este dacă aceste particule se acumulează în organism în cantitățile vehiculate de unele studii și, mai ales, ce efecte reale au asupra sănătății. Cercetarea în acest domeniu este relativ recentă, iar metodele analitice sunt încă la limită atunci când vine vorba de detectarea unor particule extrem de mici în țesuturi biologice complexe.

07:14, 02.11.2025 • Sănătate

Somnul cu lumină artificială, factor ascuns pentru infarct și accident vascular cerebral

Cercetători acuzaţi că fi neglijat etape esențiale de control al calității

O parte a criticilor vizează presiunea tot mai mare de a publica rapid rezultate spectaculoase. Mai mulți oameni de știință au declarat că unele echipe, inclusiv grupuri cu experiență analitică limitată, ar fi neglijat etape esențiale de control al calității. Nu este vorba despre acuzații de fraudă, ci despre riscul ca entuziasmul și dorința de impact mediatic să fi depășit rigoarea metodologică.

O analiză recentă a identificat cel puțin 18 studii care nu ar fi ținut cont de faptul că anumite țesuturi umane pot genera semnale ușor de confundat cu cele ale plasticului. În paralel, The Guardian a identificat șapte studii majore care au fost ulterior contestate prin articole de tip „Matters arising” sau scrisori critice publicate în aceleași reviste științifice.

Controversa microplasticului din creier

Unul dintre cele mai mediatizate studii, publicat anul trecut, sugera că nivelurile de micro- și nanoplastic din creierul uman ar fi crescut semnificativ în ultimele decenii, pe baza unor autopsii realizate între 1997 și 2024. Rezultatele au fost prezentate drept șocante și au fost preluate rapid de presa internațională.

În noiembrie, însă, un grup de cercetători a contestat studiul, invocând controale insuficiente ale contaminării și lipsa etapelor de validare. Printre semnatari s-a aflat și Dušan Materić, de la Centrul Helmholtz pentru Cercetări de Mediu, care a fost mult mai tranșant: „Articolul despre microplasticul din creier este o glumă”.

Materić a explicat că grăsimile pot produce rezultate fals pozitive pentru polietilenă, iar creierul uman este alcătuit în proporție de aproximativ 60% din grăsime. În acest context, el a sugerat că tendința observată ar putea fi explicată și prin creșterea obezității, nu neapărat printr-o acumulare reală de plastic.

Autorul principal al studiului contestat, Matthew Campen, a respins criticile, afirmând că domeniul se află într-o fază incipientă și că nu există încă un „manual” pentru astfel de analize. El a subliniat că multe dintre obiecții sunt speculative și că echipa sa lucrează la îmbunătățirea metodelor, preferând să investească resursele limitate în date mai bune decât în polemici continue.

Studii sub lupă: artere, testicule, sânge

Controversele nu se opresc la nivelul creierului. Un alt studiu a susținut că pacienții cu microplastice detectate în plăcile arterelor carotide prezentau un risc crescut de infarct și accident vascular cerebral. Ulterior, cercetători independenți au criticat lipsa probelor martor prelevate în sala de operație, esențiale pentru evaluarea contaminării de fond.

Un studiu privind prezența microplasticelor în testiculele umane a fost, la rândul său, pus sub semnul întrebării. Criticii au considerat că metoda analitică nu este suficient de robustă pentru a susține concluziile, în timp ce autorii au admis limitele tehnicilor existente, invocând nevoia de progres gradual.

O „bombă” pentru întregul domeniu

Pentru Roger Kuhlman, fost chimist la Dow Chemical Company, avalanșa de critici reprezintă „o adevărată bombă”. El susține că domeniul trebuie să reevalueze fundamental ceea ce crede că știe despre microplasticele din organism. Afirmațiile extraordinare, spune Kuhlman, nu sunt însoțite întotdeauna de dovezile obișnuite cerute de chimia analitică.

Problema este agravată de lipsa unor ghiduri standardizate specifice pentru analiza micro- și nanoplasticelor. Potrivit lui Frederic Béen, de la Vrije Universiteit Amsterdam, multe lucrări nu respectă bunele practici de laborator: controale de contaminare, probe martor, repetabilitate și testarea echipamentelor cu probe cunoscute.

Metoda Py-GC-MS și capcana rezultatelor fals pozitive

O tehnică frecvent utilizată pentru măsurarea masei microplasticelor este Py-GC-MS, care implică piroliza probei și analiza vaporilor rezultați. Această metodă a fost însă criticată dur. Un studiu coordonat în ianuarie 2025 de Cassandra Rauert a concluzionat că Py-GC-MS nu este, în forma actuală, adecvată pentru identificarea polietilenei sau PVC-ului din țesuturi umane, din cauza interferențelor persistente.

Rauert a avertizat că multe dintre concentrațiile raportate sunt „complet nerealiste” și că unele molecule rezultate din grăsimi pot fi confundate cu semnătura chimică a plasticului. Ea a enumerat 18 studii care nu au luat în calcul acest risc major de rezultate fals pozitive.

Biologic plauzibil sau nu?

Un alt punct sensibil este dimensiunea particulelor raportate. Rauert susține că nu există dovezi solide că particule de 3–30 micrometri pot traversa barierele biologice și ajunge în fluxul sanguin. Din punct de vedere biologic, spune ea, doar particulele nanometrice ar putea pătrunde în organe, însă instrumentele actuale nu pot detecta în mod fiabil astfel de dimensiuni.

Citeşte şi: Cum ajung microplasticele în alimentele noastre și ce putem face

Această discrepanță alimentează scepticismul față de studiile care raportează mase mari de microplastic în organe vitale. O revizuire publicată în Deutsches Ärzteblatt a concluzionat că, în prezent, aproape că nu există informații fiabile despre distribuția reală a microplasticelor în organismul uman.

Alarmism, interese și soluții „miraculoase”

Calitatea slabă a unor dovezi nu este doar o problemă academică. Rauert avertizează că datele incerte pot alimenta alarmismul și pot duce la politici publice greșite. În același timp, ele pot fi exploatate de lobby-ul industriei plasticului pentru a minimaliza riscurile reale ale poluării.

În acest climat de confuzie, au apărut și tratamente care pretind că elimină microplasticele din sânge, unele promovate la prețuri exorbitante. Rauert le califică drept „absurde” și lipsite de orice bază științifică, subliniind că anumite proceduri ar putea chiar introduce mai mult plastic în organism.

În lipsa unor certitudini, unii cercetători adoptă măsuri simple de precauție: reducerea utilizării plasticului la gătit, evitarea încălzirii alimentelor în recipiente din plastic, aerisirea locuinței sau filtrarea apei cu cărbune activ. „Putem presupune că există plastic în organism”, spune Materić, „dar nu știm încă în ce cantitate”.

Cercetarea continuă, iar oamenii de știință insistă că obiectivul rămâne obținerea unor date solide, capabile să informeze corect autoritățile și publicul.