Statul care-și vânează cetățenii, dar se iartă pe sine. Cum arată, în cifre, „statul dator la stat” în România

România anului 2026 este un studiu de caz perfect pentru schizofrenia fiscală. Pe de o parte, statul își înăsprește obsesiv controlul asupra persoanelor fizice: autori, creatori, colaboratori ocazionali, oameni care încasează drepturi de autor. Li se cere să emită facturi, să se înregistreze în sisteme electronice, să respecte proceduri gândite pentru firme mari. Pe de altă parte, același stat tolerează, ani la rând, datorii uriașe acumulate chiar de entitățile pe care le controlează.

Aceasta nu este o metaforă. Este o realitate contabilă.

Cifra-cheie: peste 10 miliarde de lei, restanțe fiscale „în familie”

Dacă ne uităm strict la ceea ce statul recunoaște oficial, fără interpretări, fără estimări creative, rezultatul este deja șocant:

• ≈ 9,42 miliarde lei – datorii fiscale restante ale operatorilor economici controlați direct sau indirect de stat (întreprinderi publice, regii autonome, societăți comerciale cu capital majoritar de stat, inclusiv cele aflate sub controlul autorităților locale);
• ≈ 0,58 miliarde lei – datorii fiscale restante ale instituțiilor și autorităților publice (adică părți ale statului care datorează bani… statului).

Totalul ajunge la aproximativ 10 miliarde de lei doar pe restanțe fiscale.

Și atenție: vorbim despre restanțe, nu despre datorii totale. Adică sume scadente, neplătite, care ar fi declanșat popriri, penalități și executări dacă aparțineau unui cetățean sau unei firme private.

Ce include și ce NU include această cifră

Aici e cheia onestității intelectuale.

Ce include:

• impozite neachitate;
• contribuții sociale restante;
• TVA neplătit;
• alte obligații fiscale datorate bugetului de stat sau bugetelor locale.

Ce NU include (și aici explodează adevărata dimensiune a problemei):

• datorii comerciale ale companiilor de stat către furnizori privați;
• arierate între companii de stat;
• credite bancare contractate de întreprinderi publice;
• obligațiuni și garanții de stat;
• pierderi cronice acoperite anual prin subvenții;
• datorii „rostogolite” prin artificii contabile.

Cu alte cuvinte, cele 10 miliarde de lei sunt doar partea vizibilă a aisbergului – cea pe care statul o admite, pentru că e imposibil de ascuns complet.

Estimarea realistă: unde ajungem dacă punem totul pe masă

Dacă adunăm:

• restanțele fiscale (≈10 mld. lei),
• arieratele comerciale istorice ale marilor companii de stat,
• pierderile structurale acoperite anual din buget,
• datoriile financiare ale unor entități strategice,

o estimare prudentă, conservatoare, pentru „datoria reală” a sectorului public extins ajunge lejer peste 40–50 de miliarde de lei.

Nu într-un an.
Nu accidental.
Ci structural, an de an.

Aceasta este dimensiunea reală a problemei pe care statul refuză să o trateze frontal.

Cum tratează statul datoriile „lor” vs. datoriile „noastre”

Diferența de tratament este obscenă.

Dacă ești persoană fizică:

• întârzii o declarație → amendă;
• greșești o factură → sancțiune;
• nu te înregistrezi la timp → penalități;
• nu emiți factura corect → ești suspect.

Dacă ești companie de stat:

• datoria se rostogolește;
• penalitățile se suspendă;
• ANAF „analizează situația”;
• se acordă eșalonări succesive;
• pierderea e „strategică”;
• problema e „moștenită”.

Statul este necruțător cu indivizii și blând până la complicitate cu propriile structuri.

De ce nu se vorbește transparent despre aceste datorii

Pentru că ar însemna să recunoști trei lucruri extrem de incomode:

1. Statul este un administrator prost, nu doar un colector slab.
2. Marile găuri bugetare nu vin de la freelanceri și autori, ci din întreprinderi publice ineficiente și politizate.
3. Disciplina fiscală se aplică selectiv, în funcție de cine ești.

Este mult mai ușor să digitalizezi controlul asupra a zeci de mii de persoane fizice decât să reformezi câteva sute de companii de stat, populate cu rețele politice, consilii de administrație inutile și management numit pe criterii de partid.

Legătura directă cu nebunia e-Factura pentru drepturi de autor

Aici cercul se închide perfect.

Statul român nu cere facturi autorilor pentru că are nevoie disperată de bani de la ei. Impactul bugetar este minor. O știe și statul.

O face pentru că:

• e ușor;
• e automatizabil;
• nu produce rezistență organizată;
• mută atenția de la marile probleme structurale.

În timp ce un autor este obligat să emită factură pentru câteva mii de lei pe an, companii de stat cu datorii de zeci sau sute de milioane continuă să funcționeze nestingherite.

Concluzia economică (și morală)

România nu are o problemă de colectare la nivel micro.
România are o problemă de guvernanță la nivel macro.

Statul nu este sărac pentru că autorii nu emit facturi.
Statul este sărac pentru că:

• tolerează ineficiența;
• protejează pierderea;
• socializează eșecul;
• privatizează doar obligațiile.

Iar până când această realitate nu va fi spusă clar, cu cifre pe masă, vom continua să trăim într-un paradox fiscal grotesc:

un stat care își hărțuiește cetățenii pentru ordine, dar își menajează propriile datorii, pentru liniște politică.

În final, Guvernul a făcut un pas înapoi…

… și a introdus un termen de tranziție până la 1 iunie 2026 pentru utilizarea obligatorie a sistemului RO e-Factura de către persoanele fizice impozabile identificate fiscal prin CNP, inclusiv cele cu venituri din drepturi de autor și activități independente. Potrivit deciziei adoptate de Guvernul României, măsura oferă timp pentru adaptare și testarea platformei, iar cei deja înscriși pot solicita ieșirea temporară din registru.

Obligația nu dispare, ci este doar amânată, semn că digitalizarea forțată rămâne pe agendă, chiar dacă realitatea din teren a cerut, măcar temporar, o frână de oarecare bun-simț.