Creveți la Jilava: anatomia gastronomică a libertății pierdute

În România, libertatea nu dispare complet atunci când intri în închisoare. Își schimbă forma. Uneori devine un telefon la care nu ai acces direct, dar pe care îl poți folosi prin intermediari. Alteori devine o semnătură care nu mai are putere juridică, dar încă poate mișca lucruri. Și, uneori, devine ceva mult mai concret: un castron cu creveți livrat punctual, în spatele zidurilor, într-un loc unde meniul oficial valorează exact 8 lei și 91 de bani pe zi.

Aceasta nu este o metaforă.

Este o afacere reală. Și, mai mult decât atât, este o radiografie perfectă a modului în care sistemele românești nu se rup niciodată complet de lumea din afară. Ele rămân conectate, prin fire invizibile, la aceleași ierarhii, aceleași diferențe, aceleași mecanisme de privilegii.

Penitenciarul Jilava nu este doar o instituție de detenție. Este, în mod paradoxal, și o piață de desfacere.

Meniul oficial: supraviețuire

Statul român alocă, pentru hrana unui deținut, suma de 8,91 lei pe zi.

Această cifră este atât de mică încât pare o eroare de tipar. Este, în realitate, un indicator al filozofiei penitenciare: hrana trebuie să susțină viața, nu să ofere confort.

Programul alimentar standard include:

• dimineața: ceai, biscuiți, uneori un fruct;
• prânz: ciorbă și o porție de mâncare gătită;
• seara: o masă simplă, calorică, dar fără rafinament.

Este un regim alimentar conceput pentru funcționalitate, nu pentru satisfacție.

Dar această uniformitate oficială nu este universală.

Apariția pieței paralele: catering pentru deținuți

Legea permite fiecărui deținut să primească, lunar, un pachet alimentar de până la 10 kilograme, adus de familie sau de apropiați.

Această prevedere, aparent benignă, a creat o nișă economică neașteptată: catering specializat pentru penitenciare.

O firmă din București, fondată de soția unui fost deținut, a transformat această posibilitate într-un model de afaceri stabil.

Ideea nu a apărut din oportunism, ci dintr-o experiență personală. După ce soțul ei s-a îmbolnăvit, femeia a decis să creeze o alternativă sigură, controlată, pentru hrana celor închiși.

A învățat regulile, a consultat un avocat, a înțeles procedurile și a construit, pas cu pas, o infrastructură care funcționează zilnic.

Astăzi, firma livrează constant.

Nu ocazional.

Nu excepțional.

Ci constant.

Meniul adevărat: libertatea care nu moare complet

Cele mai comandate preparate spun totul despre natura acestei piețe.

Pomana porcului.
Tochitură.
Șnițel de pui.
Crispy.

Și, în mod surprinzător, creveți.

Creveții sunt simbolul suprem al paradoxului. O delicatesă marină, fragilă și rafinată, ajunge într-un spațiu construit pentru restricție și control.

Este o formă de continuitate a vieții de dinainte.

Un semnal că ruptura nu este totală.

Economia libertății limitate

Prețurile acestor livrări nu sunt extravagante. Ele sunt comparabile cu cele din oraș. Nu există o taxă specială pentru „livrare în detenție”. Nu există o penalizare economică directă pentru statutul de client încarcerat.

Diferența nu este de preț.

Este de acces.

Nu fiecare deținut are familie.

Nu fiecare deținut are resurse.

Nu fiecare deținut poate comanda.

Astfel, chiar și în interiorul penitenciarului, apare o ierarhie.

Unii mănâncă ce oferă statul.

Alții mănâncă ce le oferă lumea din afară.

Controlul: ritualul prin care sistemul își păstrează autoritatea

Fiecare pachet este verificat.

Scanat.

Deschis.

Analizat.

Nu există livrare directă, necontrolată. Statul nu renunță la autoritate. El doar permite existența unei zone intermediare, în care controlul și flexibilitatea coexistă.

Este o negociere permanentă între sistem și realitate.

Paradoxul fundamental: detenția nu este o izolare totală

Penitenciarul este conceput ca o ruptură. Dar, în practică, este mai degrabă o filtrare.

Lumea de afară continuă să existe, într-o formă redusă, fragmentată, dar recognoscibilă.

Mâncarea este una dintre cele mai clare forme ale acestei continuități.

Un castron cu creveți nu este doar o masă.

Este o amintire.

Este o punte.

Este o dovadă că identitatea nu dispare complet.

Sistemele nu sunt niciodată perfecte

Statul poate controla spațiul.

Poate controla timpul.

Poate controla mișcarea.

Dar nu poate controla complet realitatea socială.

Acolo unde există cerere, apare ofertă.

Acolo unde există restricție, apare adaptare.

Cateringul de la Jilava nu este doar o afacere ingenioasă.

Este dovada că sistemele, oricât de rigide, nu sunt niciodată complet închise.

Întotdeauna există o fisură.

Uneori, prin acea fisură intră lumina.

Alteori, intră creveții.

Ideea că la bulău nu e chiar așa de nașpa… adică… na, îți faci un chef, și tu, acolo… îți omori nevasta, vecinul, fratele… dar, uite, ai crevetele proaspăt!

Da și nu. Aici intrăm într-una dintre cele mai incomode realități ale sistemului penitenciar românesc: diferența dintre detenția teoretică și detenția reală.

În imaginarul public, închisoarea este un spațiu al suferinței uniforme.

Un loc unde toți sunt egali în lipsuri, în restricții și în disconfort. Realitatea este mult mai nuanțată. Și, uneori, mult mai cinică.

Crevetele de la Jilava nu înseamnă că „nu e așa de nașpa”. Înseamnă că nici măcar acolo egalitatea nu există.

Închisoarea nu anulează complet statutul social

Când cineva intră în penitenciar, pierde libertatea de mișcare. Dar nu pierde complet:

• relațiile;
• banii;
• sprijinul familiei;
• rețelele.

Aceste lucruri continuă să funcționeze din exterior. Iar ele creează diferențe enorme între deținuți.

Un deținut fără resurse trăiește exclusiv în limitele oferite de stat.

Un deținut cu resurse trăiește într-o zonă intermediară, unde disconfortul există, dar este amortizat.

Nu dispare pedeapsa. Dar își schimbă textura.

Pedeapsa reală nu este lipsa creveților

Este lipsa controlului asupra propriei vieți.

Poți mânca bine. Dar nu poți pleca.

Poți primi pachete. Dar nu poți decide unde vei dormi.

Poți avea confort alimentar. Dar nu ai autonomie.

Detenția este, în esență, o confiscare a viitorului apropiat.

Crevetele este un simbol, nu o anulare a pedepsei

Crevetele nu transformă închisoarea într-un restaurant.

Transformă închisoarea într-un loc unde diferențele sociale supraviețuiesc.

Aceasta este partea cea mai importantă.

Închisoarea nu este o resetare completă a ierarhiilor.

Este o comprimare a lor.

Ele devin mai subtile, dar nu dispar.

Adevărul mai dur: penitenciarul nu este același pentru toți

Există, în realitate, mai multe „niveluri” de experiență penitenciară:

• cei abandonați complet;
• cei susținuți minim;
• cei susținuți constant;
• și cei protejați de rețele puternice.

Toți sunt închiși.

Dar nu toți sunt în aceeași realitate psihologică.

Concluzia rece

Crevetele de la Jilava nu înseamnă că închisoarea e confortabilă.

Înseamnă că nici măcar în închisoare societatea nu devine egală.

Lumea de afară continuă să existe acolo, sub forma relațiilor, a banilor, a accesului.

Penitenciarul nu este o lume separată.

Este România, în miniatură.

Cu aceleași diferențe.

Cu aceleași privilegii.

Cu aceleași fisuri prin care unii pot respira mai ușor decât alții.