Se pregătește: reprimirea Rusiei la masa gloriei sportive planetare. Ține fenta sau nu ține?

Trebuie primită Rusia înapoi? Sportul mondial trăiește un moment ciudat. Nu scandalos. Nu dramatic. Ci… obosit moral. După ani în care Rusia a fost exclusă din competițiile majore ca reacție la invadarea Ucrainei, încep să apară — tot mai des — declarații venite chiar din vârful piramidei sportive internaționale, potrivit cărora sancțiunile „nu au rezolvat nimic”.

Argumentele sună elegant, aproape filozofic:
sportul ar trebui să unească, nu să pedepsească.
politica nu ar trebui să intre în arenă.
atleții nu sunt vinovați pentru deciziile liderilor.

Problema e că această logică ignoră exact ceea ce sportul a reprezentat întotdeauna: putere, simbol, propagandă și legitimitate internațională.

Iar două voci extrem de influente au început recent să împingă clar în direcția readmiterii Rusiei.

Două personaje-cheie care pregătesc revenirea

Prima voce este Luc Tardif, președintele Federației Internaționale de Hochei pe Gheață (IIHF).

Tardif a sugerat în repetate rânduri că izolarea Rusiei nu poate dura la infinit și că sportul ar trebui să caute o cale de reintegrare. Mesajul lui este simplu: hocheiul mondial pierde fără Rusia.

Și nu greșește strict sportiv. Rusia este o superputere istorică a hocheiului. Absența ei schimbă nivelul competiției.

Doar că întrebarea nu e sportivă.
Întrebarea este politică — chiar dacă oficial nimeni nu vrea să pronunțe cuvântul.

A doua voce, poate și mai importantă, vine din zona olimpică: Kirsty Coventry, lider influent al mișcării olimpice și figură centrală în deciziile privind participarea sportivilor ruși. Ea a declarat că, indiferent de evoluțiile războiului, modelul actual — participare limitată sau neutrală — trebuie regândit pe termen lung.

Traducere liberă:
pregătiți-vă pentru revenire.

Argumentul favorit: „excluderea nu a schimbat războiul”

Susținătorii readmiterii folosesc același raționament:

• Rusia a fost exclusă.
• Războiul continuă.
• Deci sancțiunea sportivă este inutilă.

Pare logic.

Doar că este un sofism clasic.

Excluderea sportivă nu a fost niciodată concepută ca armă militară. Nimeni serios nu a crezut că Putin va opri invazia fiindcă pierde Campionatul Mondial de hochei.

Scopul real a fost altul:

delegitimarea internațională
ruperea mecanismului de soft power
înlăturarea imaginii de normalitate

Sportul modern nu mai este doar sport. Este televiziune globală, branding geopolitic și instrument diplomatic.

Iar Kremlinul știe asta perfect.

De aceea Rusia investește enorm în revenirea în sport — nu pentru medalii, ci pentru normalizare.

Cazul perfect: turneul olimpic de hochei masculin Milano–Cortina 2026

Dacă vrei dovada concretă că Rusia „lipsește de la balul celor puternici”, nu trebuie să mergi la ONU.

E suficient să deschizi tabloul competițional al hocheiului olimpic.

La Jocurile Olimpice de iarnă Milano–Cortina 2026 participă 12 echipe:

Grupa A:
Canada, Elveția, Cehia, Franța

Grupa B:
Finlanda, Suedia, Slovacia, Italia

Grupa C:
Statele Unite, Germania, Letonia, Danemarca

Observi imediat ceva straniu.

Franța e acolo.
Danemarca e acolo.
Letonia e acolo.

Rusia — una dintre cele mai puternice națiuni din istoria hocheiului — nu există.

Nu pentru că nu s-a calificat.
Nu pentru că nu are jucători.
Nu pentru că nivelul sportiv ar fi scăzut.

Ci pentru că este exclusă.

IOC a decis clar: Rusia nu poate participa în sporturile de echipă, inclusiv hochei.

Rezultatul?

Un turneu perfect organizat.
Un spectacol sportiv real.
Semifinale spectaculoase între Canada, Finlanda, SUA și Slovacia.

Lumea sportului nu s-a prăbușit.

Hocheiul nu a murit.

Planeta nu a intrat în colaps fără Rusia.

Paradoxul tăcerii: competițiile merg înainte

Iată adevărul incomod pentru lobby-ul readmiterii:

Sportul mondial a demonstrat că poate funcționa și fără Rusia.

Campionate mondiale — organizate.
Jocuri Olimpice — desfășurate.
Audiențe — intacte.
Spectacol — prezent.

Da, nivelul sportiv ar fi, probabil, mai ridicat cu Rusia.

Dar sportul nu există doar pentru nivel tehnic. Există și pentru valori.

Iar excluderea a transmis un mesaj limpede:

agresiunea militară are costuri reale inclusiv în zonele unde statele caută prestigiu.

Sportul ca armă geopolitică

Cei care cer readmiterea Rusiei pretind că vor „depolitizarea sportului”.

Istoria însă spune exact invers.

Boicotul olimpic din 1980.
Excluderea Africii de Sud în epoca apartheidului.
Suspendările pentru dopaj sistemic.

Sportul a fost mereu politic.

Diferența este că acum mulți lideri sportivi ar prefera liniștea financiară.

Rusia înseamnă:

• sponsori,
• audiență,
• piețe media,
• presiune diplomatică constantă.

Și, inevitabil, tentația de a spune:

„Hai să mergem mai departe.”

Neutralitatea olimpică — soluție sau compromis moral?

La Milano–Cortina, sportivii ruși pot participa doar ca atleți neutri individuali, fără steag și fără imn.

Este compromisul perfect birocratic:

• Rusia nu există oficial,
• dar nici nu dispare complet.

Un fel de prezență fantomatică.

Problema este că lobby-ul actual nu mai cere neutralitate.

Cere revenirea completă.

Steag.
Imn.
Normalitate.

Exact ceea ce sancțiunea încerca să suspende.

Adevărata întrebare:

Nu dacă excluderea Rusiei a oprit războiul.

Ci:

ce mesaj transmite readmiterea înainte ca războiul să se termine?

Pentru că momentul readmiterii va deveni automat o declarație politică globală:

„Totul e din nou în regulă.”

Iar sportul mondial pare pregătit să facă exact acest pas — încet, precaut, fără scandal, prin declarații aparent rezonabile.

Hocheiul fără Rusia: o fotografie a lumii de azi

Turneul olimpic masculin de hochei este o metaforă perfectă.

Arena e plină.
Marile puteri joacă.
Medaliile se împart.

Dar lipsește un invitat uriaș.

Un scaun gol la masa marilor națiuni sportive.

Și tocmai acel gol este mesajul.

Pentru prima dată după decenii, Rusia descoperă că sportul mondial poate continua fără ea.

Nu perfect.
Nu ideal.
Dar suficient.

Nu războiul a fost scopul sancțiunii

Cei care spun că excluderea Rusiei „nu a rezolvat nimic” confundă deliberat lucrurile.

Sportul nu trebuia să oprească tancurile.

Trebuia să oprească iluzia normalității.

Și exact asta a făcut.

De aceea presiunea pentru readmitere crește acum atât de repede: pentru că absența începe să doară.

Nu pe gheață.
Nu în clasamente.
Ci în prestigiu.

Rusia nu a fost învinsă militar prin sport.

Dar a fost scoasă, pentru câțiva ani, din fotografia lumii normale.

Iar întrebarea reală pentru șefii sportului mondial nu este dacă Rusia trebuie readmisă.

Întrebarea este mult mai incomodă:

cât de repede uităm de ce a fost exclusă.