Statul Paralel fără Stat: anatomia unei fantome politice românești

România trăiește, probabil pentru prima dată în istoria ei democratică, într-o situație paradoxală: aproape toată lumea vorbește despre Statul Paralel, dar nimeni nu mai poate indica exact unde se află statul propriu-zis.

Conceptul a apărut ca acuzație politică. A devenit apoi slogan electoral. A evoluat în explicație universală pentru orice eșec. Astăzi însă a trecut într-o fază mai interesantă — și mai periculoasă: Statul Paralel nu mai este o structură identificabilă, ci o stare de spirit colectivă.

Pentru a înțelege ce se întâmplă, trebuie pornit de la o întrebare simplă, aproape filozofică:

poate exista un Stat Paralel fără un Stat Neparalel?

Paralelismul a devenit normă

În teoria clasică, Statul Paralel era descris ca o rețea informală de putere: servicii, procurori, influențe economice, mecanisme invizibile care ar controla decizia politică din umbră.

Modelul era limpede:

• există statul oficial;
• există o structură ascunsă care îl manipulează.

Problema este că România anului 2026 nu mai corespunde acestei diagrame.

Statul oficial nu mai pare suficient de solid încât să fie capturat de cineva. Instituțiile funcționează fragmentat, coalițiile sunt volatile, autoritatea politică este negociată permanent, iar legitimitatea se evaporă după fiecare ciclu electoral.

Într-un asemenea ecosistem, ideea unei puteri centrale conspirative devine aproape romantică.

Nu avem un Stat Paralel puternic.

Avem mai multe paralelisme simultane.

Statul fragmentat

Realitatea politică arată mai degrabă așa:

• guvernarea administrează crizele de azi;
• partidele administrează următoarele alegeri;
• instituțiile de forță administrează stabilitatea;
• justiția administrează trecutul;
• mediul economic administrează supraviețuirea;
• administrația locală administrează propriile feude.

Fiecare funcționează într-un plan diferit.

Nimeni nu controlează întregul.

România nu mai seamănă cu un stat dublat de o umbră. Seamănă cu un sistem de puteri autonome care coexistă fără centru gravitațional.

Cu alte cuvinte: nu există un Stat Paralel.

Există mai multe state simultane.

Cine compune, de fapt, „Statul Paralel” de azi

Dacă privim fără mitologie politică, apar câteva zone reale de putere:

1. Statul instituțional de securitate

Serviciile, structurile strategice, aparatul de stabilitate. Nu conduc politica, dar devin inevitabil arbitri în momentele de criză.

Nu guvernează.
Dar împiedică prăbușirea.

2. Statul birocratic permanent

Funcționarii, agențiile, autoritățile, structurile administrative care supraviețuiesc tuturor guvernelor.

Miniștrii vin și pleacă.
Procedurile rămân.

Este forma cea mai reală de continuitate statală.

3. Statul economic informal

Marile rețele de contracte publice, infrastructura reală a banilor, relațiile dintre administrație și capital.

Nu decide ideologia.
Decide ritmul real al economiei.

4. Statul mediatic

Nu mai doar informare, ci producție de realitate politică. Agenda publică a devenit un câmp de putere în sine.

Uneori influențează mai mult decât instituțiile.

5. Statul emoțional

Poate cel mai important. Electoratul mobilizat permanent prin frică, revoltă sau speranță apocaliptică.

În România actuală, legitimitatea nu mai vine din program politic, ci din intensitate emoțională.

Paradoxul: Statul Paralel este produsul slăbiciunii statului

Aici apare revelația.

Statul Paralel devine credibil exact atunci când statul oficial pare incapabil să ofere răspunsuri clare.

Când decizia politică este ezitantă, oamenii presupun automat existența unei voințe ascunse.

Nu pentru că există conspirația, ci pentru că vidul de autoritate cere o explicație.

Statul Paralel este, de fapt, o teorie a anxietății colective.

Paradoxul semantic: de ce „Statul Paralel” nu poate exista

Există însă o problemă mai profundă, aproape lingvistică, ignorată în toată dezbaterea românească.

Conceptul de „paralel” implică două realități care coexistă fără să se intersecteze. Două linii paralele nu se întâlnesc niciodată. Tocmai aceasta este definiția lor.

Un Stat Paralel autentic ar însemna, prin urmare, existența unei structuri de putere complet separate de statul oficial — invizibilă, inaccesibilă, autonomă, funcționând într-un plan distinct.

Dar realitatea românească contrazice chiar această definiție.

În România, presupusul Stat Paralel:

• apare în decizii publice,
• este invocat în campanii electorale,
• influențează guverne,
• generează crize politice,
• se manifestă prin instituții vizibile.

Cu alte cuvinte, el se întâlnește permanent cu Statul La Vedere.

Iar în clipa în care cele două se întâlnesc, ele încetează să mai fie paralele.

Dacă influențează politica, nu mai este paralel.
Dacă produce efecte publice, nu mai este ascuns.
Dacă poate fi acuzat zilnic la televizor, nu mai este invizibil.

Rezultă o concluzie incomodă:

„Statul Paralel” nu este o structură reală, ci o metaforă greșită.

Nu avem două state separate.

Avem același stat, fragmentat, contradictoriu, traversat de centre multiple de putere care se intersectează permanent.

Formularea „Stat Paralel” devine astfel un paradox logic: o putere despre care se spune că operează în afara sistemului, dar care acționează permanent în interiorul lui.

Nu paralelismul explică România.

Ci suprapunerea.

Ce înseamnă asta, de fapt

Adevărata revelație este că teoria Statului Paralel nu descrie existența unei conspirații, ci incapacitatea societății de a accepta complexitatea puterii moderne.

Pentru că este mai confortabil să crezi într-un stat ascuns decât să accepți realitatea mai tulburătoare:

nimeni nu controlează pe deplin sistemul.

Statul Paralel devine, astfel, un mit util — explicația simplă pentru o realitate mult prea complicată.

Nu există două state.

Există un singur stat care funcționează simultan în prea multe direcții.

România paralelismului absolut

Astăzi trăim într-o situație profund patafizică:

• politicienii acuză Statul Paralel;
• instituțiile se apără de Statul Paralel;
• alegătorii votează împotriva Statului Paralel;
• iar Statul Paralel devine singura structură despre care toți sunt siguri că există.

Rezultatul?

Nu mai există o putere ocultă unică.

Există o societate întreagă care funcționează în planuri paralele:
adevăruri diferite,
realități diferite,
Românii diferite.

Adevărul incomod

Poate că întrebarea corectă nu este cine este Statul Paralel.

Poate că întrebarea reală este:

ce a mai rămas din Statul Comun? Statul-care-se-vede?

Pentru că atunci când instituțiile nu mai produc certitudine, fiecare actor își construiește propriul stat — mediatic, politic, ideologic sau emoțional.

Iar în acel moment, paralelismul nu mai este conspirație.

Devine mod de funcționare.

Conchidem că:

România nu este condusă de un Stat Paralel.

România trăiește într-un arhipelag de puteri paralele, unite doar de frica prăbușirii reciproce.

Statul Neparalel — cel coerent, vizibil, predictibil — nu a fost capturat.

A devenit prea fragil pentru a mai putea fi capturat.

Și poate aici se ascunde adevărata problemă:

nu cine conduce din umbră,
ci faptul că nimeni nu mai conduce în lumină.