Avem aici o ipoteză provocatoare care merită testată: dacă am privi viața politico-economică românească nu ca pe o succesiune de scandaluri și dosare, ci ca pe o narațiune structurală, aproape folclorică?

Dacă am aplica asupra ei instrumentele structuralismului clasic — în special schema celebră a lui Vladimir Propp despre funcțiile basmului — am descoperi ceva tulburător: mecanismele de spoliere a statului român funcționează aproape perfect ca un basm repetitiv.

Nu este o metaforă gratuită.

Propp, în lucrarea sa fundamentală despre morfologia basmului, a arătat că poveștile populare din spațiul eurasiatic se construiesc dintr-un set limitat de funcții narative, dispuse într-o ordine relativ stabilă. Personajele pot varia, decorul poate varia, dar structura rămâne.

Ritmemele în structuralismul narativ

În analiza basmului, Vladimir Propp a făcut o observație care depășește cu mult domeniul literaturii populare. El a arătat că poveștile nu sunt doar succesiuni de întâmplări, ci structuri ritmice de acțiune. Evenimentele nu apar la întâmplare, ci în serii recognoscibile, repetate din poveste în poveste.

Structuralismul ulterior va numi aceste unități de repetare ritmeme.

Un ritmem/o ritmemă nu este o scenă concretă și nici un personaj. Este mai degrabă o mișcare tipică a acțiunii, un moment structural care revine constant în interiorul unei narațiuni. În basme, aceste momente pot fi recunoscute cu ușurință:

apariția unei lipse,

plecarea eroului în ”căutare”,

întâlnirea cu un ajutor,

obținerea unui obiect magic,

confruntarea finală.

Important nu este conținutul episodului, ci funcția sa în arhitectura poveștii.

De aceea Propp a putut demonstra că basme foarte diferite la suprafață — cu personaje, decoruri și epoci diferite — au, în realitate, aceeași coloană vertebrală narativă.

Ele repetă aceleași funcții în aceeași ordine relativ stabilă.

Ritmemele sunt, în acest sens, bătăile inimii unei narațiuni. Ele creează senzația de mișcare și de coerență internă. Fără ele, povestea ar deveni o simplă înșiruire de episoade arbitrare.

Această descoperire a avut consecințe mult dincolo de studiul basmului.

Antropologia structurală, semiotica și teoria narativă modernă au preluat ideea că multe forme ale culturii funcționează prin repetarea unor secvențe structurale stabile.

Cu alte cuvinte, ceea ce pare adesea improvizație sau accident ascunde, la o privire mai atentă, un tipar care se repetă. Iar structuralismul încearcă tocmai să identifice aceste tipare invizibile care organizează experiența umană în povești recognoscibile.

Exact asta observăm și în viața publică românească.

Guvernele se schimbă. Personajele se rotesc. Partidele își schimbă culorile și lozincile. Dar structura matrapazlâcului rămâne surprinzător de constantă.

În fond, ceea ce trăim este un fel de basm administrativ repetitiv, în care funcțiile narative ale lui Propp se reactivează ciclic, producând aceleași ritmuri ale prădării.

Funcțiile lui Propp și dramaturgia prădării

În basmele clasice, povestea începe aproape întotdeauna cu o lipsă sau cu o interdicție încălcată. Un bun este pierdut. O ordine este tulburată. Apare o problemă care declanșează acțiunea.

În viața politico-economică românească, această funcție apare sub forma unei crize publice.

Poate fi o criză economică.
Poate fi o urgență administrativă.
Poate fi o reformă necesară.

Criza devine punctul zero al poveștii.

Exact ca în basm, ea creează justificarea pentru intrarea în scenă a „eroului”.

Numai că eroul din povestea românească nu are aproape niciodată intenția de a salva regatul.

El apare pentru a reorganiza prada.

Falsul erou

Una dintre funcțiile cele mai fascinante identificate de Propp este apariția eroului fals. Personajul care pretinde că rezolvă problema, dar în realitate o instrumentalizează.

În basme, acest personaj încearcă să revendice meritele eroului adevărat.

În politica românească, el este figura centrală a ciclului narativ.

Apare cu discursuri despre reformă.
Despre responsabilitate.
Despre modernizare.

În realitate, misiunea sa structurală este alta: capturarea fluxurilor de resurse publice.

Acest moment produce o iluzie foarte utilă: publicul crede că povestea merge spre rezolvare, în timp ce mecanismele de extracție economică abia încep să fie calibrate.

Donatorul și obiectul magic

În basmul clasic, eroul întâlnește un donator, o figură care îi oferă un obiect magic necesar pentru îndeplinirea misiunii.

În economia politică românească, acest moment corespunde apariției instrumentului instituțional care face posibilă schema.

Acesta poate fi:

• o lege
• o ordonanță
• o schemă de subvenție
• o autoritate administrativă
• o companie de stat

Acestea sunt obiectele magice ale basmului administrativ.

Ele conferă legitimitate acțiunii.

O lege poate muta miliarde.
O agenție poate redistribui contracte.
O schemă de ajutor poate crea canale stabile de transfer de bani publici.

Exact ca în basm, obiectul magic nu este problematic în sine.

Problema apare în modul în care este utilizat.

Proba eroului

În structura lui Propp, eroul trebuie să treacă printr-o serie de probe.

În politica românească, aceste probe sunt perfect recognoscibile:

• rezistența birocratică
• reacțiile societății civile
• opoziția politică
• anchetele jurnalistice

Aceste obstacole sunt necesare pentru dramaturgia poveștii. Ele creează impresia de conflict real.

Dar foarte des, ele sunt doar etape tranzitorii.

Pentru că adevărata structură a puterii rămâne intactă.

Complicii narativi

Propp arată că basmele includ frecvent o serie de auxiliari ai eroului.

În varianta românească, aceștia apar sub forma unei rețele difuze:

• intermediari economici
• firme paravan
• consultanți
• administrații locale
• instituții de control adormite

Această rețea produce ceea ce am putea numi ecologia matrapazlâcului.

Nu este vorba despre un complot centralizat.

Este mai degrabă un ecosistem adaptativ, în care fiecare actor învață rapid cum să extragă valoare din arhitectura statului.

Ritmemele spolierii

Structuralismul nu se oprește la funcțiile narative. El observă și ritmul repetitiv al acțiunii.

În folclor, acest ritm apare sub forma unor secvențe recurente.

În politica românească putem identifica ceea ce am putea numi ritmemele spolierii.

Ele apar aproape invariabil în această succesiune:

1. Criza
2. Promisiunea reformei
3. Crearea instrumentului administrativ
4. Capturarea mecanismului
5. Scandalul public
6. Resetarea discursului

După care ciclul reîncepe.

Acest ritm produce o formă de amnezie structurală.

Fiecare episod pare nou, deși reproduce o matrice veche.

Momentul recunoașterii

În basme, la un moment dat apare funcția recunoașterii.

Eroul fals este demascat.

Ordinea morală este restabilită.

În povestea românească, acest moment apare sub forma:

• unei anchete
• unui raport oficial
• unui dosar penal
• unei dezvăluiri jurnalistice

Acesta este punctul în care societatea pare să realizeze ce s-a întâmplat.

Dar spre deosebire de basm, aici, în mocirla narativelor românești, povestea nu se încheie.

Resetarea

După fiecare scandal apare o resetare narativă.

Se schimbă guvernul.
Se schimbă ministrul.
Se promite o reformă nouă.

Structura rămâne însă aceeași.

Exact ca într-un basm repetitiv, funcțiile se reactivează cu alți actori.

De ce este atât de stabil acest model

Explicația structuralistă este simplă.

Instituțiile statului român nu sunt organizate doar juridic.

Ele sunt organizate narativ.

Actorii politici învață rapid rolurile disponibile în poveste:

• reformatorul
• tehnocratul
• protectorul interesului public
• denunțătorul
• martirul

Aceste roluri permit reproducerea continuă a aceleiași structuri.

De aceea, schimbarea actorilor nu produce neapărat schimbarea mecanismului.

Basmele nu dispar ușor

Propp a arătat că structurile narative ale basmului sunt extrem de rezistente.

Ele se transmit, se adaptează, se rescriu.

Exact același lucru se întâmplă și în viața politico-economică românească.

Matrapazlâcul nu este doar un act ilegal.

Este o formă narativă stabilă, învățată, transmisă și perfecționată de generații succesive de actori politici și economici.

De aceea el pare să revină mereu.

Cu alte personaje.
Cu alte decoruri.
Dar cu aceeași structură.

Finalul care nu vine niciodată

În basme există întotdeauna un final.

Ordinea se restabilește.
Eroul este recunoscut.
Răul este pedepsit.

În basmul românesc al matrapazlâcului, finalul întârzie.

Pentru că povestea nu este concepută să se încheie.

Este concepută să se repete.

Iar până când structura nu va fi schimbată — nu doar actorii, nu doar discursul, ci arhitectura narativă a puterii — basmul va continua să fie spus.

Cu alte cuvinte, problema României nu este doar corupția.

Problema este că povestea însăși este scrisă astfel încât corupția să fie posibilă.

Și, ca în orice basm care nu își găsește finalul, personajele continuă să joace aceleași roluri.

Iar regatul continuă să fie jefuit, episod după episod, sub privirile unei audiențe care recunoaște povestea — dar nu mai știe cum să o oprească.