Papa Leon al XIV-lea, mesaj de forță în Noaptea Învierii: „Să nu ne lăsăm paralizați de pietrele fricii și ale războiului!”

Celebrarea pascală a început cu binecuvântarea focului nou în faţa bazilicii şi pregătirea lumânării pascale, de la care papa şi toţi credincioşii au aprins lumânările pe care le aveau în mână. Procesiunea cu lumânarea pascală s-a încheiat în faţa altarului Mărturisirii Sfântului Petru cu proclamarea solemnă a învierii Domnului prin străvechea cântare liturgică ”Exsultet”, o adevărată capodoperă de teologie liturgică. Celebrarea a continuat cu Liturgia Cuvântului, Liturgia Botezului şi Liturgia Euharistică.

Zece catehumeni au primit sacramentele iniţierii creştine – botezul, mirul şi euharistia – cinci dintre ei venind din dieceza Romei, doi din Portugalia, doi Marea Britanie şi unul din Coreea de Sud.

La Vigilia pascală din bazilica San Pietro, prezidată pentru prima dată de Leon al XIV-lea în pontificatul său, au luat parte aproximativ şase mii de romani şi pelerini, în timp ce în Piaţa San Pietro se aflau aproximativ patru mii de credincioşi care urmăreau celebrarea cu ajutorul maxi-ecranelor.

„Taina sfântă a acestei nopţi […] risipeşte ura, frânge silniciile celor puternici, aduce înţelegerea şi pacea” (Preconiul Pascal).

În acest fel, dragi fraţi şi surori, diaconul a intonat la începutul acestei celebrări lauda adusă luminii lui Cristos înviat, simbolizată de lumânarea pascală. Din această unică lumânare ne-am aprins toţi lumânările şi, purtând fiecare o flacără aprinsă din acelaşi foc, am luminat această mare bazilică. Este semnul luminii pascale, care ne uneşte în Biserică asemenea unor făclii pentru lume. La vestirea diaconului am răspuns „Amin!”, afirmând angajamentul nostru de a îmbrăţişa această misiune, iar în curând vom repeta „Da!”-ul nostru prin reînnoirea promisiunilor de la Botez.

Aceasta, preaiubiţilor, este o Vigilie plină de lumină, cea mai veche din tradiţia creştină, numită „mama tuturor vigiliilor”. În ea retrăim memorialul victoriei Domnului vieţii asupra morţii şi iadului. Facem aceasta după ce am parcurs, în ultimele zile, ca într-o singură mare celebrare, misterele Pătimirii lui Dumnezeu care s-a făcut pentru noi „om al durerilor” (Is 53,3), „dispreţuit şi respins de oameni” (ibid.), schingiuit şi răstignit.

Există oare o iubire mai mare, o gratuitate mai totală? Cel înviat este însuşi Creatorul universului care, aşa cum în zorii istoriei ne-a chemat din nimic la existenţă, tot la fel de pe cruce ne-a dăruit viaţa pentru a ne arăta iubirea sa fără margini.

Prima lectură ne-a amintit acest lucru, cu relatarea originilor. La început, Dumnezeu a creat cerul şi pământul (cf. Gen 1,1), scoţând cosmosul din haos, armonia din dezordine şi încredinţându-ne, nouă celor făcuţi după chipul şi asemănarea Sa, sarcina de a fi păzitorii lor. Şi chiar şi atunci când, datorită păcatului, omul nu mai era vrednic de acest plan, Domnul nu l-a părăsit, ci i-a dezvăluit într-un mod şi mai surprinzător, prin iertare, chipul său milostiv.

„Taina sfântă a acestei nopţi” îşi adânceşte, aşadar, rădăcinile acolo unde a avut loc primul eşec al umanităţii şi se întinde de-a lungul secolelor ca o cale a reconcilierii şi harului.

Liturghia ne-a propus câteva etape ale acestei călătorii prin textele sfinte pe care le-am auzit. Ne-a reamintit felul în care Dumnezeu a oprit mâna lui Abraam, gata să-şi sacrifice fiul, pe Isaac, pentru a ne arăta că nu doreşte moartea noastră, ci mai degrabă să ne angajăm a fi, în mâinile Lui, mădulare vii ale unei descendenţe de fii mântuiţi (Gen 22, 11-12.15-18). Ne-a invitat, de asemenea, să reflectăm asupra modului în care Domnul i-a eliberat pe israeliţi din robia Egiptului, făcând din mare, un loc al morţii şi un obstacol de netrecut, poarta de intrare către începutul unei vieţi noi şi libere. Acelaşi mesaj s-a întors ca un ecou în cuvintele profeţilor, în care am auzit laudele Domnului ca mirele care cheamă şi adună (Is 54, 5-7), izvorul care potoleşte setea, apa care dă rodnicie (cf. Is 55,1. 10), lumina care arată calea spre pace (Bar 3, 14), Duhul care transformă şi reînnoieşte inima (Ez 36, 26).

În toate aceste momente ale istoriei mântuirii am văzut cum Dumnezeu, la asprimea păcatului care divizează şi ucide, răspunde cu puterea iubirii care uneşte şi redă viaţa. Le-am amintit împreună, intercalând relatarea cu psalmi şi rugăciuni, pentru a ne aminti că, pentru Paştele lui Cristos, „înmormântaţi împreună cu El în moarte […] vom putea şi noi umbla într-o viaţă nouă… morţi pentru păcat, dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6, 4-11), consacraţi prin Botez iubirii Tatălui, uniţi în comuniunea sfinţilor, făcuţi prin har pietre vii pentru edificarea Împărăţiei Lui (1 Pt 2, 4-5).

În această lumină citim relatarea Învierii, pe care am auzit-o în Evanghelia după Matei. În dimineaţa Paştelui, femeile, învingând durerea şi frica, au pornit la drum. Voiau să meargă la mormântul lui Isus. Se aşteptau să-l găsească pecetluit, cu o piatră mare la intrare şi soldaţi care să-l păzească. Aceasta este păcatul: o barieră foarte grea care ne închide şi ne separă de Dumnezeu, încercând să facă în aşa fel încât cuvintele Lui de speranţă să moară în noi. Maria Magdalena şi cealaltă Marie, însă, nu s-au lăsat intimidate. Au mers la mormânt şi, datorită credinţei şi iubirii lor, au devenit primii martori ai Învierii. În cutremur şi în îngerul aşezat pe piatra răsturnată au văzut puterea iubirii lui Dumnezeu, mai puternică decât orice forţă a răului, capabilă să „risipească ura” şi să „frângă silniciile celor puternici”. Omul poate ucide trupul, dar viaţa Dumnezeului iubirii este veşnică, care trece dincolo de moarte şi pe care niciun mormânt nu o poate închide. Astfel, Cel răstignit a domnit de pe cruce, iar îngerul s-a aşezat pe piatră şi Isus s-a arătat viu în faţa lor, spunând: „Bucuraţi-vă!” (Mt 28, 9).

Acesta este, preaiubiţilor, şi mesajul nostru pentru lumea de astăzi, întâlnirea pentru care dorim să fim martori, cu cuvintele credinţei şi cu faptele de iubire, cântând cu vieţile noastre acel „Aleluia” pe care îl proclamă buzele noastre (cf. Sfântul Augustin, Sermo 256, 1). Ca femeile care au alergat să ducă vestea fraţilor lor, vrem să pornim şi noi în această noapte, din această bazilică, pentru a aduce tuturor vestea bună că Isus a înviat şi că, prin puterea Lui, înviaţi împreună cu El, putem da viaţă unei lumi noi de pace şi unitate, ca „o mulţime de oameni şi împreună… (ca) un singur om, căci, deşi sunt mulţi creştini, Cristos este unul singur” (Sfântul Augustin, Enarrationes in Psalmos, 127, 3).

Acestei misiuni se dedică fraţii şi surorile care, aici de faţă, proveniţi din diferite părţi ale lumii, vor primi în curând Botezul. După lungul parcurs de catehumenat, astăzi ei se nasc din nou în Cristos pentru a fi creaturi noi (2 Cor 5, 17), mărturisitori ai Evangheliei. Pentru ei şi pentru noi toţi, să repetăm ceea ce sfântul Augustin a spus creştinilor din timpul său: „Vesteşte-l pe Cristos, seamănă […], împrăştie peste tot ceea ce ai zămislit în inima ta (Sermo 116, 23-24).

Surori şi fraţi, nu lipsesc nici în zilele noastre morminte care trebuie deschise şi, adesea, pietrele care le închid sunt atât de grele şi bine păzite încât par de neclintit. Unele îl apasă pe om în inimă,  precum neîncrederea, frica, egoismul, resentimentul; altele, ca o consecinţă a celor interioare, rup legăturile dintre noi, asemenea războiului, nedreptăţii, închiderii dintre popoare şi naţiuni. Să nu ne lăsăm paralizaţi de toate acestea! Atâţia bărbaţi şi femei, de-a lungul secolelor, cu ajutorul lui Dumnezeu, le-au rostogolit, în ciuda unui efort deosebit, adesea cu preţul vieţii, dar cu roade bune de care şi astăzi mai beneficiem. Nu sunt personaje de neatins, ci oameni ca noi care, întăriţi de harul Celui înviat, în caritate şi în adevăr, au avut curajul să vorbească, aşa cum spune apostolul Petru, „cu cuvintele lui Dumnezeu” (1 Pt 4,11) şi să acţioneze „cu puterea primită de la Dumnezeu, pentru ca în toate Dumnezeu să fie preamărit” (ibid.).

Să ne lăsăm mişcaţi de exemplul lor şi, în această Noapte Sfântă, să ne însuşim angajamentul lor, astfel încât peste tot şi oricând să crească şi să înflorească în lume darurile pascale ale înţelegerii şi ale păcii”.