Ar mai fi posibilă viața fără politică și politicieni?

Ar fi posibilă viața fără politică și fără politicieni? Întrebarea pare, la prima vedere, o glumă de cafenea, una dintre acele utopii pe care le arunci pe masă după ce ai citit a treia știre despre încă un partid care se ceartă cu sine însuși, încă o coaliție care se sparge, încă un lider care explică poporului sacrificiul național dintr-o mașină cu șofer.

O întrebare care pare absurdă doar fiindcă ne-am obișnuit prost

Dar poate că întrebarea nu e deloc absurdă.

Poate că absurdă este ideea inversă: aceea că nu putem trăi fără această specie gălăgioasă, lipicioasă și autosuficientă numită politician profesionist.

Am ajuns să acceptăm, aproape fără să observăm, că viața publică are nevoie obligatoriu de intermedierea lor.

Că fără ei nu se poate construi un drum, nu se poate deschide o școală, nu se poate repara un spital, nu se poate gândi o reformă, nu se poate respira administrativ.

Ca și cum între cetățean și realitate trebuie să existe mereu un domn cu insignă de partid, cu discurs de lemn, cu echipă de comunicare și cu reflexul permanent de a poza în salvator.

Mai mult ca sigur… exact aici începe boala.

Politica a fost confundată cu ocupația politicienilor

Politica, în sensul ei curat, nu este murdară.

Politica înseamnă organizarea vieții comune, stabilirea regulilor, administrarea resurselor, rezolvarea conflictelor, orientarea unei comunități.

Fără politică, în acest sens, nu există societate.

Există doar haos, instinct, piață în stare sălbatică și vecinul cu bormașina devenit autoritate locală.

Dar una este politica și alta este clasa politică permanentizată, înrădăcinată, parazitară, transformată într-o profesie pe viață.

Una este deliberarea publică și alta este combinația de partid.

Una este guvernarea și alta este repartizarea prăzii.

Una este administrația inteligentă și alta este carnavalul de funcții, agenții, consilii, sinecuri, comitete și comiții în care se ascund atâția oameni care n-ar putea conduce nici măcar o ședință de bloc fără să producă scandal.

Politicienii au reușit o mare scamatorie istorică: s-au identificat cu politica.

Au făcut în așa fel încât orice critică la adresa lor să pară un atac la democrație.

Dacă nu-i vrei pe ei, înseamnă că vrei dictatură.

Dacă nu mai suporți partidocrația, înseamnă că urăști pluralismul.

Dacă nu mai crezi în liderii lor de carton, ești populist, extremist, anarhist sau, după caz, nostalgic.

Nu. Poți să crezi în democrație și să fii sătul de politicieni.

Poți să crezi în instituții și să vezi că multe au fost capturate de clientelă.

Poți să respecți ideea de reprezentare și să constați că reprezentanții au ajuns, de prea multe ori, să se reprezinte doar pe ei.

Statul ar merge o vreme și fără zgomotul lor

Dacă mâine dimineață ar dispărea, printr-un miracol divin, toți politicienii profesioniști, România nu s-ar opri.

Soarele ar răsări cu aceeași lipsă de respect față de comunicatele de partid.

Trenurile ar întârzia probabil la fel.

Medicii ar intra în spitale.

Profesorii ar merge la școală.

Pompierii ar ieși la intervenții.

Contabilii ar calcula salarii.

Oamenii ar plăti taxe.

Polițiștii ar dirija traficul.

Grefierii ar deschide dosare.

Primăriile ar funcționa, mai greu sau mai bine, după calitatea aparatului administrativ.

Ba chiar, pentru o perioadă, s-ar putea să fie mai liniște.

O liniște aproape suspectă.

Fără conferințe de presă inutile.

Fără declarații belicoase la prânz și negocieri rușinoase seara.

Fără talk-show-uri în care aceeași oameni explică aceleași eșecuri cu același aer de superioritate obosită.

Fără „surse politice” care intoxică spațiul public.

Fără rotații, trădări, împăcări, rupturi, regrupări și alte dansuri tribale practicate de fauna parlamentară.

Ar rămâne, desigur, nevoia de decizie.

Dar decizia nu trebuie confundată cu spectacolul deciziei.

O țară poate fi administrată, o vreme, de profesioniști reali, de proceduri clare, de instituții depolitizate, de reguli care nu se schimbă după interesul partidului aflat la butoane.

Nu ar fi raiul pe pământ. Dar ar fi, poate, prima gură de aer curat după o lungă intoxicație.

Tehnocrația nu este mântuire, dar poate fi igienă

Sigur, nici guvernarea fără politicieni nu trebuie idealizată.

Tehnocrații pot fi slabi, aroganți, izolați, lipsiți de instinct social.

Experții pot greși.

Birocrații pot deveni mici satrapi de birou.

Nimeni nu trebuie înlocuit cu sfinți, pentru că sfinții nu candidează și, în general, nu citesc bugete.

Dar există o diferență uriașă între guvernarea făcută de oameni care au o competență verificabilă și guvernarea făcută de persoane ajunse în funcții fiindcă au lipit afișe, au pupat ghiulul potrivit sau au stat suficient de mult la ușa liderului.

O țară nu trebuie condusă de îngeri. Ar fi suficient, pentru început, să nu mai fie condusă de oameni care confundă ministerul cu recompensa de partid.

O pauză lungă de la politicienii profesioniști ar funcționa ca o cură de dezintoxicare.

Nu ar elimina politica, ci ar separa politica de căpușele ei.

Ar obliga administrația să funcționeze după reguli, nu după telefoane.

Ar arăta cât din stat e real și cât e decor pentru pozele de campanie.

Ar scoate la lumină un adevăr simplu: multe lucruri merg nu datorită politicienilor, ci în ciuda lor.

Problema nu e că avem politică, ci că avem prea mult politicianism

Viața fără politică, în sens absolut, nu este posibilă și nici de dorit.

Viața fără politicianism, însă, ar fi o binecuvântare temporară.

Fără această țopăială permanentă de interese, fără acest bâzâit mediatic, fără această fabrică de ambiții mici ambalate în cuvinte mari.

Politicianul român a ajuns să se creadă indispensabil.

Ne privește de la tribună ca pe niște copii rătăciți în supermarketul istoriei.

Fără el, chipurile, n-am ști unde e ieșirea, cum se votează bugetul, cine taie panglica, cine promite autostrada, cine inaugurează studiul de fezabilitate al viitoarei machete.

În realitate, oamenii trăiesc în fiecare zi fără ajutorul lui.

Își cresc copiii, își plătesc ratele, își repară casele, își îngrijesc bătrânii, își caută dreptatea, își fac meseriile.

Țara reală muncește. Țara politică vorbește peste ea.

O absență necesară

Așadar, ar fi posibilă viața fără politică și politicieni?

Fără politică, nu. Fără politicienii care au confiscat politica, da. Și, pentru o foarte lungă durată, ar fi chiar necesar.

Nu ca abolire a democrației, nu ca vis autoritar, nu ca fugă din realitate.

Dimpotrivă.

Ca exercițiu de igienă democratică.

Ca pauză de la impostură.

Ca desprindere de reflexul bolnav prin care fiecare problemă publică trebuie să treacă prin mașinăria unui partid, prin ambiția unui șef, prin foamea unei rețele.

Poate că România nu are nevoie de mai mulți politicieni „responsabili”, „asumați” și „vizionari”.

Poate că are nevoie, pentru început, de mai puțini politicieni în general.

Mai puțină vorbărie, mai puține funcții inventate, mai puține salvări televizate, mai puține reforme recitate din hârtie.

Și mai multă administrație curată. Mai multă competență verificabilă. Mai multă tăcere utilă. Mai multă muncă făcută fără cameră de luat vederi.

Când politicienii se prezintă drept oxigenul societății, e bine să deschidem geamul.

S-ar putea să descoperim că aerul era afară, nu în conferințele lor de presă.

Totuși… cum ar arăta viața noastră fără politică și fără politicieni?

Aici trebuie început cu distincția esențială: viață fără politică, în sens absolut, nu prea există.

Oriunde apar oameni laolaltă, apare o formă de politică: cine decide, cine împarte, cine pedepsește, cine mediază conflictul, cine apără grupul, cine gestionează resursele.

Ce poate exista — și a existat — este viață fără politicieni profesioniști, fără castă politică, fără partide permanente, fără aparatul ăsta unsuros, care trăiește din reprezentare, combinație și promisiune.

1. Comunitățile mici: politică fără politicieni

În comunitățile tribale, în satele vechi, în obștile tradiționale, decizia era adesea luată prin sfat, adunare, bătrâni respectați, lideri temporari sau oameni validați de experiență. Nu era paradis. Erau nedreptăți, ierarhii, violențe, superstiții. Dar nu exista politicianul de carieră, omul care nu produce nimic, dar negociază tot.

Acolo, conducerea era mai apropiată de viața concretă.

Cel care decidea nu trăia într-o bulă.

Îl vedeai la câmp, la poartă, la masă, la necaz.

Dacă era prost, rău sau lacom, comunitatea îl simțea imediat, nu după patru ani și trei comisii parlamentare.

2. Democrația directă: cetățeanul nu delegă tot

Modelul clasic invocat este Atena antică.

Evident, era o democrație limitată, cu sclavi, femei excluse și cetățenie restrânsă.

Nu trebuie romantizată.

Dar avea un principiu interesant: cetățeanul chiar participa direct la decizie, iar unele funcții erau trase la sorți, tocmai pentru a evita formarea unei caste politice permanente.

Asta e foarte important: ideea că funcția publică nu trebuie să devină proprietatea unei specii.

Când transformi politica în meserie pe viață, obții inevitabil omul politic de profesie: jumătate actor, jumătate intermediar, complet dependent de sistemul care îl hrănește.

3. Comunele, cooperativele, kibbutzurile: administrare prin participare

Au existat și comunități moderne organizate pe baze colective: comune, cooperative, kibbutzuri, diverse forme de autoguvernare locală.

Unele au funcționat o vreme foarte bine, mai ales când grupul era mic, valorile comune erau puternice, iar resursele nu deveneau prea complicat de administrat.

Problema apare când scara crește.

Una e să administrezi o comunitate de câteva sute sau mii de oameni.

Alta e să conduci o țară cu infrastructură, spitale, armată, fisc, relații externe, energie, educație, agricultură, pensii și milioane de conflicte mărunte.

Acolo ai nevoie de instituții. Dar instituțiile nu înseamnă automat politicieni de partid.

4. Anarhismul practic: frumos, dar greu de ținut

Au existat încercări anarhiste sau aproape anarhiste:

comunități muncitorești autogestionate,

zone organizate pe consilii locale,

experimente revoluționare.

Ideea de bază era (și este) seducătoare: oamenii se organizează singuri, fără stat opresiv și fără elite politice.

În practică, multe asemenea modele au fost zdrobite din exterior sau s-au lovit de problema clasică:

cine apără comunitatea, cine arbitrează conflictul, cine oprește abuzul celui puternic, cine gestionează resursele când nu mai ajunge buna-credință?

Viața fără politicieni poate funcționa.

Viața fără reguli devine repede junglă.

Iar jungla produce, până la urmă, propriii ei politicieni, doar că mai brutali.

Cum ar arăta viața noastră, concret?

Probabil nu ca o utopie cu flori, oameni buni și decizii luate la apus, sub un nuc filosofic.

Ar arăta mai degrabă ca o administrare tehnică și locală a vieții publice, cu mult mai puțin spectacol politic.

Mai puține partide care blochează tot.
Mai puține numiri pe pile.
Mai puține ministere tratate ca pradă.
Mai multe instituții conduse prin concursuri reale.
Mai multă administrație locală verificabilă.
Mai multe referendumuri locale pe teme importante.
Mai multe consilii civice, profesionale, comunitare.
Mai multă transparență bugetară.
Mai puțină „strategie națională” scrisă de oameni care nu pot gestiona nici parcarea instituției.

Statul ar exista.

Legile ar exista.

Impozitele ar exista.

Poliția, spitalele, școlile, armata, justiția ar exista.

Dar peste ele nu ar mai sta permanent un strat gros de pălăvrăgeală politică, interes de partid și teatru electoral.

Adevărata întrebare

Deci nu întrebarea „putem trăi fără politică?” este cea mai bună. Răspunsul sincer e: nu complet.

Întrebarea bună este alta:

Putem trăi fără politicieni profesioniști care au confiscat politica?

Da. Și probabil am trăi mai curat o vreme.

Nu fără decizie publică. Nu fără reguli. Nu fără instituții.

Ci fără această clasă care ne-a convins că, dacă dispare ea, se stinge lumina în țară.

În realitate, lumina se stinge de obicei după ce ajung ei la tabloul electric.

Modelul ideal nu este absența totală a politicii.

Modelul ideal ar fi politică redusă la administrare, reprezentare redusă la mandat temporar, funcția publică redusă la competență, iar partidul redus la dimensiunea lui corectă: instrument, nu stăpân.

Asta ar fi adevărata revoluție liniștită: nu dispariția statului, ci dispariția politicianului ca profesie parazitară.