Chimcomplex, barometrul dezindustrializării: cum ajunge cel mai mare combinat chimic al României să-și oprească secțiile și să concedieze 1.200 de oameni

În 2021, Chimcomplex era vedeta Bursei de la București, cu o creștere istorică a acțiunilor. În aprilie 2026, același combinat își oprește secțiile energo-intensive, concediază cel puțin 1.200 de salariați — cu alți 5.500 afectați indirect — și acuză public guvernul că a ales „influencerii din energie și intermediarii” în locul industriei. Între cele două momente stau doi ani de energie scumpă, importuri asiatice sub costuri și o pierdere care a urcat la peste 200 de milioane de lei. Povestea Chimcomplex nu este doar povestea unei companii: este radiografia întregii industrii chimice europene — și testul dacă România mai vrea să fie o economie care produce sau doar una care consumă.

Cine este pacientul: ultimul mare combinat chimic al țării

Chimcomplex Borzești, controlat de omul de afaceri Ștefan Vuza și listat la Bursa de Valori București (simbol CRC), operează două platforme industriale — la Onești și la Râmnicu Vâlcea — și este cel mai mare producător de substanțe chimice din România, cu un portofoliu centrat pe polioli, produse clorosodice și oxo-alcooli. Dimensiunea istorică a mizei este sugerată chiar de companie: înainte de 1989, România avea 72 de combinate chimice; astăzi, Chimcomplex este, practic, ultimul jucător integrat de talie regională.

Traiectoria recentă a firmei este spectaculoasă în ambele sensuri. În 2018, Chimcomplex a preluat activele fostului Oltchim printr-un împrumut de 164 de milioane de euro — o achiziție-pariu care a transformat o companie județeană într-un campion național. În 2021, pe valul post-pandemic al prețurilor la produse chimice, acțiunea a înregistrat cea mai mare creștere istorică de la BVB, de 1.200%, iar în 2023 cifra de afaceri atingea 1,34 miliarde de lei. Apoi mecanismul s-a inversat.

Anatomia căderii: cifrele din 2025

Rezultatele anului 2025 descriu o deteriorare accelerată, trimestru după trimestru. La jumătatea anului, compania raporta o pierdere de 27 de milioane de lei; la nouă luni, pierderea urcase la aproape 88 de milioane; la final de an, rezultatele preliminare arătau 179 de milioane de lei pierdere netă, iar datele ulterioare, analizate după depunerea bilanțului, au împins cifra la peste 214 milioane de lei. Cifra de afaceri s-a prăbușit cu 29%, de la 1,495 miliarde de lei în 2024 la 1,063 miliarde — o evaporare de peste 430 de milioane de lei într-un singur an.

Două nuanțe contabile merită subliniate, pentru că schimbă diagnosticul. Prima: EBITDA a rămas pozitiv, la 62 de milioane de lei. Asta înseamnă că, înainte de amortizare și costuri financiare, operațiunile încă generează numerar — compania nu este un cadavru economic, ci un organism care funcționează sub costul de supraviețuire. A doua: îndatorarea a rămas relativ stabilă, iar capitalurile proprii s-au redus cu aproximativ 226 de milioane de lei — aproape exact cât pierderea. Tradus: compania nu s-a prăbușit sub datorii, ci și-a consumat din propria avuție ca să acopere un an de activitate structural nerentabilă. Cu active de aproape 2,9 miliarde de lei și capitaluri proprii de peste 1,8 miliarde, Chimcomplex rămâne bine capitalizată — dar o companie care arde un an de capital la fiecare exercițiu are un cronometru deasupra capului.

Cauzele: o foarfecă cu „trei” lame

Diagnosticul economic al pierderii este o „foarfecă” clasică între costuri și prețuri, cu trei lame care taie simultan.

Lama 1: energia. Chimia este printre cele mai energo-intensive industrii care există — electroliza clorosodică, în particular, este în esență un proces de transformare a curentului electric în produs. Compania invocă o creștere de 30% a prețului gazelor și de 15% la energia electrică în 2025, venite peste majorările din 2024, de 78% la gaze și 37% la electricitate. Cumulat, în doi ani, costul principalei „materii prime” aproape s-a dublat. Vuza susține că România, deși își poate asigura energie cu 40% mai ieftină, o vinde industriei la cel mai ridicat preț din Europa, în beneficiul intermediarilor — o acuzație polemică, dar care atinge o problemă reală: decuplarea prețului plătit de industria românească de costul de producție al energiei naționale.

Lama 2: importurile sub cost. Pe piața de oxo-alcooli, importurile ieftine din Asia au forțat compania să mențină producția oprită — nu pentru că nu poate produce, ci pentru că nu poate concura cu prețuri aflate sub costurile europene. Contra-exemplul oferit de companie este elocvent: în Brazilia, unde autoritățile au aplicat măsuri antidumping, vânzările Chimcomplex au crescut cu 118%. Cu alte cuvinte, acolo unde regulile comerciale funcționează, produsul românesc este competitiv; acolo unde nu, este scos din piață. Este cel mai puternic argument al companiei că problema nu este (doar) eficiența proprie, ci arhitectura concurenței.

Lama 3: cererea. Sectoarele-client — auto și construcții/confort — sunt în recesiune industrială europeană, ceea ce a comprimat volumele de polioli. Iar contextul continental este devastator: potrivit datelor citate de companie, între 2022 și 2025 în Europa s-au închis peste 160 de platforme chimice, cu o capacitate de peste 37 de milioane de tone și circa 200.000 de locuri de muncă directe pierdute; 74% dintre companiile din sector au raportat EBITDA negativ. Pe acest fundal, Chimcomplex, cu EBITDA pozitiv, este — paradoxal — printre supraviețuitorii performanți ai unui sector în colaps.

„Scenariul 3″: conservare, nu capitulare

Din aprilie 2026, compania aplică ceea ce numește scenariul 3 din șase variante analizate: oprirea secțiilor energo-intensive — o secție din șapte la Borzești, două din unsprezece la Râmnicu Vâlcea — concedierea a cel puțin 1.200 de salariați, cu impact estimat asupra a 5.500 de persoane „pe orizontală” (furnizori, contractori, servicii), suspendarea unor proiecte finanțate prin PNRR și, semnificativ, dezvoltarea diviziei de trading.

Ultimul element merită o pauză, pentru că este cel mai grăitor economic. O companie industrială care își restrânge producția și își extinde tradingul face exact tranziția de care avertizează că suferă România: de la economie care produce la economie care intermediază. Este o decizie rațională la nivel de firmă — marjele din comerț nu depind de prețul gazului — dar, agregată la nivel de țară, este definiția dezindustrializării. Compania estimează că pierderea din 2025 poate fi absorbită din rezultatele anilor buni și că pachetul de măsuri o poate readuce pe profit într-un an; economia locală din jurul celor două platforme va avea nevoie, după propria estimare, de minimum patru ani de redresare. Asimetria aceasta — firma se salvează repede, regiunea se reface greu — este costul social tipic al restructurărilor industriale.

Conflictul cu statul: cine alege ce industrie moare

Dimensiunea politică a cazului este neobișnuit de explicită. Vuza afirmă că discuțiile cu Guvernul și Președinția „nu au dus nicăieri” și că pachetul de relansare economică aprobat în februarie 2026 nu conține nimic pentru industria energo-intensivă: nici plafonare a prețurilor la energie pentru industrie, nici compensare a costurilor CO2, nici protecție antidumping. Acuzația că „influencerii din energie și intermediarii au fost mai puternici” este retorică de patron aflat în negociere — și trebuie citită ca atare, cu scepticismul cuvenit față de orice companie care cere sprijin public invocând interesul național.

Dar dincolo de retorică rămâne o întrebare de politică economică perfect legitimă, la care alte state europene au răspuns deja: Germania, Franța sau Spania au introdus scheme de compensare a energiei pentru industriile energo-intensive exact pentru a evita ce se întâmplă acum la Onești și Vâlcea. România, care se plânge de deficit comercial cronic la produse chimice, lasă simultan să se închidă capacitatea internă care ar reduce acel deficit. Fiecare secție oprită la Chimcomplex se va regăsi, aritmetic, în facturi de import suplimentare — plătite tot în valută, tot de economia românească.

Un test de țară deghizat în bilanț

Cazul Chimcomplex condensează o dilemă pe care România o tot amână: vrea sau nu să aibă industrie de bază? O companie cu EBITDA pozitiv, bine capitalizată, competitivă acolo unde regulile antidumping funcționează, ajunge să-și conserve capacitățile nu pentru că produsul e prost, ci pentru că input-ul esențial — energia — costă necompetitiv, iar piața internă e deschisă unor importuri sub cost. Dacă acesta e deznodământul pentru cel mai puternic jucător al sectorului, pentru restul industriei energo-intensive întrebarea nu este „dacă”, ci „când”.

Rămâne și responsabilitatea companiei: pariul pe achiziția Oltchim a fost făcut cu levier financiar, într-un vârf de ciclu, iar dependența de prețul energiei era un risc cunoscut, nu o surpriză. Dar lecția mare a bilanțului 2025 depășește firma: într-o economie europeană care se dezindustrializează cu 160 de platforme chimice închise în trei ani, statele care își păstrează industria sunt cele care au decis activ să o păstreze. România, deocamdată, nu a decis nimic — iar în economie, absența deciziei este ea însăși o decizie.