În România, încă mai sunt case în care lumina a venit după o viață întreagă. AEI a aprins primul bec. Maria: „Am trăit la lumina lămpii”

În creierii Munților Cernei, un bec aprins pentru prima dată nu este doar lumină. Este o schimbare de viață. Pentru aproximativ 5.600 de gospodării din România, electricitatea nu este o factură prea mare sau o grijă legată de consum. Este un lux care nu a ajuns niciodată până la ușa lor. Programul „Energie pentru viață”, derulat de Asociația Energia Inteligentă (AEI), încearcă să ducă acolo ceea ce pentru cei mai mulți dintre noi pare un gest banal: apăsarea unui întrerupător.

Într-o Românie în care oamenii sunt sfătuiți să economisească energie, să stingă lumina și să fie atenți la consum, există încă mii de gospodării în care această discuție nu a avut niciodată sens.

Aproximativ 5.600 de case sunt atât de departe, fizic și operațional, de rețeaua de distribuție încât racordarea lor la sistemul clasic este puțin probabilă. Pentru oamenii care trăiesc acolo, problema nu este cât costă un kilowatt-oră. Problema este că, uneori, nu există niciun kilowatt-oră.

În Munții Cernei, în comuna Padeș din județul Gorj, echipele Asociației Energia Inteligentă au urcat zilele acestea spre câteva dintre aceste gospodării. Cu ajutorul autorităților locale, au fost identificate casele cu cele mai mari nevoi, aflate la kilometri distanță de centrul administrativ.

Energie

Paradoxul motorinei: De ce plătim ca și cum tot combustibilul ar fi din import

Energie

Avertisment: România riscă un nou șoc la pompă. Blocajul exporturilor de țiței din Kazahstan poate împinge motorina spre 11 lei/litru

Sunt așa-numitele conace de munte, case mici, de regulă cu două camere și câteva anexe, în care locuiesc familii cu copii sau oameni în vârstă. Pentru ei, un sistem fotovoltaic nu înseamnă tehnologie sofisticată. Înseamnă să poată aprinde un bec, să păstreze mâncarea într-un frigider, să asculte radioul sau să afle ce se mai întâmplă în lume.

„În această săptămână, practic, am reușit să electrificăm zece case, în trei cătune pe care le are această comună”, spune Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă și inițiatorul programului „Energie pentru viață”.

Pentru oamenii care au trăit ani sau chiar o viață întreagă cu lampa, lumina electrică nu vine însă doar printr-un cablu. Vine ca o mică renaștere.

„Oamenii ăștia nu înțeleg, nu știu și pur și simplu pentru ei totul este o noutate. Pentru ei este o renaștere”, explică Chisăliță.

Și poate că cel mai bine această „renaștere” se vede în casa Mariei Bivolaru.

O viață întreagă la lumina lămpii (VIDEO)

Maria Bivolaru are 66 de ani. A trăit o viață în munți, departe de rețeaua electrică și de agitația lumii de jos.

Când este întrebată cum este viața în creierul munților, răspunde simplu:

— E bună!

Nu pare să se plângă. Nici când povestește despre drumul până la biserică. Duminica, pleacă dimineața și coboară aproximativ opt kilometri pentru a ajunge la slujbă. Face două ore până jos.

„Și când urcați, nu-i mai greu?”, este întrebată.

„Ei, nu-i greu”, răspunde Maria, ca și cum muntele ar fi devenit, după atâția ani, parte din mersul ei firesc prin viață.

Greul adevărat a fost altul.

„Cum funcționați până acum?”

„Cu lampa.”

O viață de om cu lampă.

Acum, în casa ei există și electricitate. Un sistem montat de echipele programului îi poate schimba lucrurile mici ale fiecărei zile. Un bec aprins seara. Un frigider. Un aparat care poate funcționa fără baterii sau combustibil.

Pentru cineva care a crescut cu electricitatea, toate acestea sunt lucruri aproape invizibile. Pentru Maria, sunt începutul unei alte normalități.

Și totuși, atunci când este întrebată dacă s-ar muta în oraș, răspunsul ei vine fără ezitare:

„Și la oraș îmi place, și aici, dar mai bine aici, dar e mai bine aici.”…locul unde animalele sălbatice mai ajung uneori până la gospodării, unde drumul spre biserică înseamnă kilometri întregi de coborâre și urcare și unde liniștea muntelui nu poate fi cumpărată.

O Românie pe care nu o vedem

Povestea Mariei nu este o excepție izolată, insistă Chisăliță. Tocmai aceasta este una dintre rațiunile pentru care Asociația Energia Inteligentă continuă programul „Energie pentru viață”. Proiectul a pornit în urmă cu șase ani, după o serie de experiențe personale ale echipei AEI în zonele montane ale României, unde au descoperit gospodării fără acces la electricitate.

Până acum, inclusiv prin cele zece case electrificate în Munții Cernei, asociația a ajuns la 38 de cătune și aproximativ 97 de gospodării.

„Când vom termina practic toată zona, ne vom întoarce, după ce vom mai obține niște bani, probabil într-o lună de zile, să mai electrificăm încă zece case în această zonă”, spune Chisăliță.

Astfel, în acest an, programul ar urma să treacă de pragul de 100 de gospodării electrificate. Este o cifră importantă pentru cei care primesc lumina. Dar este încă foarte mică în raport cu dimensiunea problemei.

Un sistem pentru o gospodărie ajunge la aproximativ 5.000 de euro. Pentru o asociație, suma este considerabilă. La nivelul unui stat însă, spune Chisăliță, rezolvarea problemei celor câteva mii de gospodării rămase ar putea fi posibilă.

„Nu avem pretenția de a rezolva problema României. Avem însă pretenția de a atrage un semnal foarte puternic: și oamenii aceștia sunt români, și ei fac parte din norodul României și trebuie și ei ajutați și nu abandonați.”

Mița știe cine este președintele (VIDEO)

La câteva case distanță, o altă poveste schimbă puțin imaginea pe care ți-ai putea-o face despre oamenii care trăiesc atât de izolați.

Mița Barbu are 63 de ani și locuiește de o viață în munți. A trăit fără curent electric și a făcut toate lucrurile obișnuite ale unei gospodării la lumina lămpii.

Dar izolarea geografică nu a însemnat și izolarea de lume. Mița este surprinzător de bine informată. Știe ce se întâmplă în România, urmărește scena politică și ascultă știrile la radio.

Când este întrebată cine este președintele României, răspunde imediat:

„Nicușor Dan.”

La întrebarea despre cum află toate aceste lucruri, răspunsul este simplu: „La radio.”

Radioul, în casa ei, a fost o fereastră către lume. Acum, odată cu electricitatea, acea fereastră poate rămâne deschisă mai ușor.

Mița trăiește cu soțul ei. Are o fată, un ginere și două nepoțele. Crește animale și se gospodărește cum poate. Soțul are o pensie mică, iar uneori mai vând câte o vacă sau câte un vițel pentru a se descurca.

Nu vorbește despre sărăcie cu dramatism. Vorbește despre viață. „Ne descurcăm, mamă”, spune ea. Este una dintre acele expresii care spun mai mult decât ar putea spune o statistică.

„Aici mi s-au curățat plămânii”

Poate că cel mai puternic lucru din povestea Miței nu este faptul că a trăit 63 de ani fără electricitate ci este faptul că, deși cunoaște lipsurile, nu pare să privească muntele ca pe o condamnare.

Când este întrebată cum se simte atunci când coboară în sat sau ajunge în oraș, râde și spune că diferența este uriașă.

„Față de aici, mamă… aici e un aer curat, de mi se curăță plămânii.”

Orașul îi pare greu de respirat. Muntele este locul în care se simte acasă. Și, poate tocmai de aceea, când este întrebată dacă oamenii s-ar putea întoarce cândva din orașe către sate și către munți, răspunde:

„Mamă, eu cred că da.”

Lumea de jos i se pare agitată, plină de războaie, de probleme și de oameni care aleargă după lucruri. Lumea ei este mai simplă. Are animale, radio, familie și muntele. Acum are și lumină.

Un întrerupător care aprinde o întreagă lume

În spatele proiectului „Energie pentru viață” se află, de fapt, o întrebare mai mare decât cea legată de electricitate: cât de mult din România suntem dispuși să vedem?

Pentru cei mai mulți dintre noi, lumina este un gest reflex. Intrăm într-o cameră și apăsăm întrerupătorul. Deschidem frigiderul. Punem telefonul la încărcat. Aprindem televizorul. Nu ne gândim la toate acestea ca la privilegii. În Munții Cernei, însă, un bec aprins poate avea greutatea unei sărbători.

„Credem că proclamația pe care o lansăm astăzi de la Padeș ar trebui să fie auzită de autorități”, spune Chisăliță. „A electrifica cele 5.600 de case care mai sunt în România înseamnă o sumă foarte mică la nivelul autorităților.”

Apelul lui nu se îndreaptă doar către stat, ci și către companii, într-un moment în care sprijinul financiar pentru astfel de proiecte este tot mai greu de obținut. Pentru că problema nu este a unei asociații. Este a unei țări.

„Nu trebuie să întoarcem capul”

În timp ce în multe case din România oamenii discută despre facturi, prețuri și cât de mult ar trebui să reducă din consum, în alte case oamenii încă aprind lampa.

Copiii cresc acolo. Bătrânii își duc viața acolo. Duminica, oameni precum Maria Bivolaru coboară opt kilometri pentru a ajunge la biserică și apoi se întorc în munți. Mița Barbu ascultă radioul și află ce se întâmplă în țară. Animalele trebuie hrănite, mâncarea trebuie păstrată, viața trebuie să meargă mai departe.

Doar că, pentru ei, a mers prea mult timp în întuneric.

„Nu trebuie să întoarcem capul, nu trebuie să închidem ochii, nu trebuie să ne facem că nu știm”, spune Chisăliță.

În cele din urmă, poate că acesta este adevăratul sens al „Energiei pentru viață”. Nu este doar despre panouri solare. Nu este doar despre electricitate, nu este nici măcar despre un bec. Este despre faptul că, într-o țară în care mii de oameni încă trăiesc fără curent, lumina nu ar trebui să fie un privilegiu al celor care locuiesc mai aproape de primul stâlp.

Iar în seara în care, pentru prima dată, un întrerupător aprinde lumina într-o casă din creierii Munților Cernei, România își vede pentru o clipă propria imagine. O țară modernă, dar cu oameni care încă au nevoie să fie aduși în secolul în care trăim.

Și poate că uneori schimbarea începe exact așa: cu un bec mic, aprins într-o casă de munte, după o viață întreagă petrecută la lumina lămpii.