Brânzoaice de împăcăciune

Habar n-am de ce – sau, poate că am, că vine, în curând, Lăsata Secului – de câteva săptămâni, fără vreun motiv aparent, le tot vorbesc celor mai speciale prietene despre brânzoaicele de împăcăciune, care se fac, şi se tot fac acasă la noi, de când mă ştiu. Şi, ce-i drept, de niţel timp mă ştiu, n-am coborât chiar ieri, cel mult alaltăieri, din plop… Ba, şi alor mei le-am bombardat şi bubuit creierii cu brânzoaicele astea.

De mi-au zis, ca să scape de mine, deşi, poate, voiau altceva, să le fac o dată şi să nu le mai pomenesc, o vreme. Şi, da, le-am făcut. Ies, ca atunci, când eram copil şi le făcea mamaie, adică, bune, delicioase, minunate, să tot mănânci. Aşa zic toţi, aşa le laudă toţi. Şi sunt, cu siguranţă, astfel. Totuşi, nu ştiu de ce – şi nu sunt subiectivă – ca alea nu sunt. Brânzoaicele de împăcăciune de pe vremea copilăriei mele erau ceva… Nu ştiu. De nedescris. Nici vorbă să se compare cu alea de la oraş. Şi nici cu nimic altceva. Asta, deşi, bunica mea folosea unt făcut în casă, în putinei, de-l bătea până-i suna zeru-n cap, nu din cel cu nu ştiu câtă grăsime, de la magazin. Şi boabe de strugure, din beci, lăsate peste iarnă la smochinit, nu stafide albe şi frumoase de la… Sau, mai ştii, poate tocmai d-aia aveau cel mai desăvârşit gust.

De ce de împăcăciune brânzoaicele astea, poate că vă-ntrebaţi. Păi, cam d-aia, uite. Întâi, cum am spus, le făcea mamaia mea, mama tatei, cu care stăteam în casă. Şi, cel mai mult mi le amintesc de la lăsata secului, în februarie, martie, depinde când pica sărbătoarea asta în calendar, şi când, la noi, adică, la mamaie, veneau toate neamurile. Ale ei, din partea ei. Fraţii şi nepoţii în principal, dar şi verii buni, cumnatele, copiii lor. Cu trei zile înainte, duduiau sobele de lemne, în toate încăperile casei, adică şi în alea unde, de obicei, iarna, nu intra nimeni. Cel mult, noi, copiii, căutând bomboane şi alte dulciuri pe care mama le punea bine, ca s-avem mai mult timp din ele.

Dar, de lăsata secului, era necesar să fie cald în toată casa, căci ne adunam mulţi şi eram mulţi şi nu se putea sta pe frig. Mai ales că maturii se-ntindeau la paranghelit şi noi, copiii, trebuia să ne culcăm prin vreun pat, la căldură. Şi, tot cu trei zile înainte, cuptorul din curte începea să geamă şi să icnească de bunătăţi. Ba, şi soba cu vatră, unde, la fel, se coceau şi se tot coceau alte minunăţii. Tata se ocupa de pastrama de oaie, pregătită toamna târziu, de butoaiele cu vin şi cu ţuică, de carnea care trebuia să vină, aburindă, pe farfurii. Mama făcea grosul bucatelor. Multe şi bune, cu care, parcă, nu ne mai săturam. Dar brânzoaicele de împăcare erau atunci, cum ar veni, în ograda bunicii mele. Ea le făcea, ea se ocupa de ele, ea le rostuia şi le calcula să fie multe, multe, multe de tot, să s-ajungă la toată adunarea aia.

Şi, seara, pe la şapte, veneau rudele. Pe vremea aia, muuuuuulte. De toate felurile şi de toate vârstele. Şi treaba stătea cam aşa: nepoţii sau fratele şi sora mai mici ai lu’ mamaie, luau, în faţa ei, înainte de a se umple masa cu bunătăţi, o atitudine sfioasă şi cuviincioasă. „Dădică, ziceau, să ne ierţi, hai, că oameni suntem şi am mai greşit şi noi. Iartă-ne!” Mamaie era serioasă, ba, chiar oţărâtă, ca vinul acrit înainte de vreme, deşi, de regulă, era blândă: „E, să vă iert, ăăăăă… Da’ iar mi-a crăpat obrazul de ruşine, când am auzit de isprăvile voastre. Tu, Lăiţă, iar te-ai îmbătat şi te-a văzut lumea cum măsori şanţu’ de pe şosea. Iar tu, Costică, nu ţi-a fost ruşine obrazului, iar ai păcălit babele care ieşeau de la biserică şi-au venit la voi, la aprozar să ia mere…” Desigur, şi ălorlalţi le găsea atunci cusururi şi pocinoage. Dar îmi ia ceva timp să înşir tot. Cert e că, împricinaţii nu negau. Îşi puneau cenuşă în cap şi se rugau de iertăciune: „Zău, făi, dădică, iartă-ne, na! Că nu mai facem. Am venit spăşiţi, liniştiţi, cu gând de împăcare. Că o dată e lăsata secului. Hai, fă, dădică, ce dracu’ te ţii aşa băţoasă”. Şi mamaie zicea că-i iartă, deh, dacă zic că nu mai fac şi îşi recunosc greşelile. Dar, şi anul viitor era acelaşi ritual. Semn că iar călcaseră pe bec nepoţii. Sau, poate că era, nu ştiu, doar un tipic al lor şi nimic mai mult. După ce-i răsucea bine în proţap, îi îmbrăţişa pe toţi, dar nu înainte ca toţi să-i sărute, cum se cade, mâna. La fratele mai mare, mergea ea, mamaie, şi îi săruta mâna: „ Auzi, nene, să mă ierţi. Că, mă gândesc, oi fi făcut ori zis şi io ceva, care să te supere”. Desigur, şi ea era iertată. Apoi, se aşezau la masă. Şi noi, copiii, bineînţeles, dar nu la masa lor, în camera unde erau ei. Pe de-o parte, că erau, oricum, mulţi ei, pe de alta, că urechile noastre nu trebuia să audă glumele lor, pesemne, mai deocheate, sau cântecele mai fără perdea, sau, pur şi simplu, treburile serioase pe care le discutau. Ca-ntre adulţi. Ca-ntre neamuri. Aşa că, noi, ba trăgeam cu urechea pe la uşi, ba ne cocoţam pe cine mai ştie ce, să spionăm pe la ferestre şi să nu rămânem, măcar la figurat, pe din afară… Ni se părea o chestiune atât de importantă adunarea aia, că am fi dat orice să fim acolo, parte. Desigur, despre lăsata secului de odinioară, măcar de cea de la noi, e mult de spus şi nu face obiectul, nici subiectul postării de faţă.

Acum, e despre brânzoaicele de împăcare. Ei, când soseau astea, când era momentul lor, când veneau pe tăvi mari, ca nişte primadone, atmosfera era mai ceva ca la aducerea tortului miresei, la nuntă. Toată lumea le aştepta, toată lumea le aplauda, toată lumea le înfuleca. Nu mai vorbea unul, nu mai susura vinul în pahare, nu se mai auzea vântul de afară, nu mai exista altceva decât brânzoaicele alea. Picapul, unde cânta, nu ştiu, Gabi Luncă sau Dolănescu, se oprea şi el. Femeile puneau mâna pe pântec, semn că le strânge fusta, bărbaţii mutau gaura la curea mai încolo… Noi, copiii, ca să mai avem şi mai târziu, mai pitulam pe te miri unde. Din cantitatea infernal de mare de brânzoaice nu mai rămânea nimic. Dacă pica vreo firimitură pe masă ori jos, pe covor, era adunată, făţiş, spre spartul mesei, şi aia. Să nu se piardă. „Bre, ziceau toţi, da’ bune mai sunt brânzoaicele astea de împăcăciune. Să ne tot certăm şi să ne tot împăcăm cu ele!” Hm… Astăzi, le mai fac eu. Şi nu neapărat de lăsata secului. Nu ştiu dacă şi vreuna dintre cele două mătuşi ori vreuna dintre verişoare – vreo două, trei, azi, şi astea – le mai pregăteşte. Viaţa a curs opintit peste tot şi lumea, care mai e din neamul mare de atunci, a uitat de brânzoaicele de împăcăciune. Iar eu, habar n-am de ce, vreo trei săptămâni, m-am tot gândit la ele…