CCR trebuie scoasă din proprietatea partidelor. Ce propune un fost consilier prezidențial

Fostul consilier prezidențial Cătălin Avramescu propune desființarea actualei Curți Constituționale și înlocuirea ei cu un Consiliu Constituțional alcătuit din șapte specialiști fără trecut politic.

Ideea este radicală doar la prima vedere.

Radicală este, de fapt, situația în care partidele își numesc oamenii într-o instituție care ar trebui să le limiteze puterea, după care țara întreagă se preface că aceștia devin independenți în clipa depunerii jurământului.

Paznicii Constituției sunt aleși de cei pe care trebuie să-i păzească

Defectul originar al CCR se află chiar în mecanismul său de alcătuire.

Curtea are nouă judecători, numiți pentru câte nouă ani: trei de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de președintele României.

Pe hârtie, distribuția împiedică o singură instituție să controleze Curtea.

În realitate, aproape toate cele trei surse de numire sunt politice.

Trei surse de numire, aceeași conductă politică

Parlamentul votează potrivit majorităților de moment, iar președintele, oricât de independent s-ar declara, rămâne un actor politic.

Rezultatul este o Curte care trebuie să arbitreze conflictele dintre aceia care i-au selectat membrii.

Constituția îi declară pe judecătorii CCR independenți și inamovibili.

Problema este că independența reală nu se obține printr-o propoziție solemnă.

Dacă ușa de intrare este controlată de partide, suspiciunea politică intră în instituție odată cu judecătorul.

Constituția României

Cătălin Avramescu propune șapte specialiști fără carnet de partid

Fostul consilier prezidențial propune înlocuirea CCR cu un Consiliu Constituțional format din șapte membri.

Aceștia ar urma să fie profesori de Drept sau Științe Politice, specializați în drept constituțional, care nu au fost niciodată membri ai vreunui partid.

Deciziile ar fi adoptate cu o majoritate calificată de cinci voturi.

Asta ar împiedica formarea unei majorități conjuncturale de patru persoane capabile să decidă, la limită, asupra unor chestiuni fundamentale pentru stat.

O reformă care îl exclude chiar pe autorul ei

Avramescu își aplică regula inclusiv sieși: spune că nu ar fi eligibil, deoarece nu este specialist în drept constituțional și a fost implicat politic în PMP.

Este un detaliu important.

România este plină de reformatori care scriu condițiile funcției după propriul CV. Avramescu propune, dimpotrivă, un sistem care îl exclude chiar pe el.

CCR are sens numai dacă este complet apolitică

O curte constituțională nu este încă o instituție în care partidele trebuie să fie „reprezentate echilibrat”.

Constituția nu este o plăcintă electorală, iar judecătorii nu trebuie distribuiți proporțional între PSD, PNL, USR și partidul apărut marțea trecută pe TikTok.

CCR poate suspenda efectele unor legi, poate arbitra conflicte între autorități, verifică procedurile electorale și se pronunță asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.

Deciziile sale sunt definitive și general obligatorii.

O asemenea putere cere o distanță aproape clinică față de partide.

Judecătorul constituțional nu are voie să rămână dator

Judecătorul constituțional nu trebuie să răsplătească pe nimeni, să protejeze cariera cuiva sau să păstreze legături sentimentale cu familia politică din care provine.

El trebuie să poată lovi juridic exact în partidul care, eventual, ar fi preferat să-l numească.

Dacă nu poate face asta fără ezitare, întreaga construcție devine teatru constituțional.

Nu este suficient ca un judecător să declare că a uitat cine l-a trimis la CCR.

Trebuie să existe un mecanism de selecție care să-i permită societății să creadă acest lucru.

Schimbarea firmei de pe ușă nu este suficientă

Propunerea lui Avramescu este extrem de rezonabilă ca principiu, dar mai are nevoie de o piesă esențială: procedura de selecție.

Cine îi alege pe cei șapte membri ai noului Consiliu?

Dacă răspunsul este tot Parlamentul și președintele, fără filtre serioase, vom desființa CCR și vom obține o CCR mai mică, botezată diferit.

Independenții crescuți în sufrageria partidului

România are o vastă experiență în descoperirea „independenților” care au petrecut toată viața în anticamera unui partid fără să semneze vreodată o adeziune.

Absența carnetului nu garantează absența dependenței.

Ar trebui excluși nu doar foștii membri de partid, ci și cei care au ocupat funcții politice, au candidat, au fost consilieri ai demnitarilor ori au avut raporturi profesionale recente cu formațiunile care îi nominalizează.

Altfel, partidele vor descoperi imediat profesori „apolitici” care au scris programe de guvernare, au consiliat miniștri, au primit sinecuri și au apărat în studiouri fiecare decizie a protectorilor lor.

Majoritate calificată și concurs public

Comisia de la Veneția consideră că selecția judecătorilor constituționali trebuie să se bazeze pe criterii obiective de competență, independență și integritate.

Atunci când Parlamentul participă la alegere, majoritatea calificată poate împiedica o singură tabără politică să ocupe instituția.

Comisia de la Veneția

Pentru România, o soluție serioasă ar presupune înscriere publică, dosare complet accesibile, verificarea incompatibilităților, evaluare profesională externă și vot parlamentar cu două treimi.

Universitățile, facultățile de Drept și organizațiile profesionale ar putea propune candidați, fără a avea singure puterea de a-i instala.

Audierea publică nu trebuie să mai fie o piesă proastă

Audierea candidaților ar trebui să fie reală, nu ceremonia jenantă în care omul citește trei generalități și este votat înainte să-și strângă hârtiile.

Dosarele trebuie publicate integral, iar interviurile transmise în direct.

Întrebările ar trebui formulate și de specialiști din afara Parlamentului, nu doar de politicienii care cunosc deja rezultatul votului.

Ar fi necesar și un mecanism împotriva blocajului, pentru ca partidele să nu țină posturile vacante până când obțin candidatul dorit.

Mandatul ar trebui să rămână lung și nereînnoibil.

Un membru care speră la încă un mandat începe inevitabil să se gândească la bunăvoința celor care îl pot vota din nou.

Varianta unei secții constituționale la Înalta Curte

O altă soluție ar fi transferarea controlului constituțional către o secție specializată a Înaltei Curți.

(Asta ne-ar mai lipsi, să se ocupe CiocârLia și de ”constituționalități”!)

Ar exista astfel magistrați de carieră, selectați profesional, nu foști parlamentari instalați direct în fotoliul de judecător constituțional.

Modelul are propriile riscuri. Enorme.

Înalta Curte (așa cum arată azi) nu este ferită de lupte pentru putere, numiri controversate sau influențe corporatiste.

Mutarea atribuțiilor CCR în interiorul ei nu garantează automat ”independența”.

Controlul prin instanțe ar putea produce haos juridic

Există și posibilitatea controlului difuz, practicat prin instanțele obișnuite, cu Înalta Curte chemată să unifice interpretarea.

Dar România ar risca ani de jurisprudență contradictorie și procese interminabile până la stabilizarea noului mecanism.

Un Consiliu Constituțional specializat, construit corect, pare mai ușor de adaptat sistemului nostru juridic decât pulverizarea atribuțiilor între mii de instanțe.

Nu orice țară fără o curte constituțională separată reprezintă însă un model care poate fi copiat mecanic.

Statele Unite, Marea Britanie, Finlanda sau Olanda au istorii constituționale și sisteme juridice foarte diferite.

România nu poate importa două articole dintr-un model străin și spera că restul instituțiilor vor crește singure în jurul lor.

Reforma cere modificarea Constituției, nu o ordonanță nocturnă

Actuala CCR este consacrată în Titlul V al Constituției.

Nu poate fi desființată prin lege, prin ordonanță de urgență sau printr-un acces de nervozitate al majorității parlamentare.

Este necesară revizuirea Constituției.

Proiectul trebuie adoptat cu o majoritate de cel puțin două treimi în fiecare Cameră sau, în anumite condiții, cu trei pătrimi în ședință comună, după care trebuie aprobat prin referendum.

Așadar, propunerea nu poate fi aplicată mâine. Dar poate deschide o discuție pe care politica românească a amânat-o prea mult.

Pericolul reformei făcute pentru o singură decizie

CCR nu trebuie demolată pentru că o tabără politică a pierdut un proces și nici reconstruită după chipul majorității care se află temporar la putere.

O reformă concepută ca răzbunare ar produce doar o nouă instituție captivă.

Am schimba membrii, uniforma și firma de la intrare, păstrând neatins mecanismul prin care politica își cumpără arbitrii.

Independența nu înseamnă ca oamenii actualei puteri să fie înlocuiți cu oamenii actualei opoziții.

Înseamnă ca niciuna dintre tabere să nu-și poată trimite oamenii acolo.

Nu avem nevoie de judecători „ai noștri”, ci de judecători împotriva tuturor

CCR nu trebuie desființată din răzbunare pentru o anumită decizie și nici reconstruită astfel încât actuala opoziție să-și pună oamenii în locul oamenilor actualei puteri.

Aceea ar fi doar rotația cadrelor, sportul național practicat sub numele de reformă.

România are nevoie de un arbitru constituțional suficient de puternic pentru a opri orice majoritate și suficient de independent pentru a nu servi niciuna.

Îl putem numi Curte, Consiliu sau Soborul Suprem al Articolelor. Numele contează puțin.

Contează ca membrii să nu vină direct din buzunarul partidelor, să fie selectați transparent, să îndeplinească standarde profesionale serioase și să nu poată purta discuții discrete cu politicienii interesați de dosarele pe care le judecă.

Cătălin Avramescu pune pe masă o idee necesară. CCR trebuie reconstruită din temelii, nu reparată cu încă un jurământ și două comunicate.

O Curte Constituțională politizată este o contradicție în termeni:

partidul își numește arbitrul, apoi ne cere să admirăm imparțialitatea meciului.

În teorie, o parte din lucruri sună bine.

Imaginați-vă, însă, dragi prieteni, noul front politic care s-ar deschide odată cu acceptarea ideii de reformă în această zonă.

Această zonă care s-a priceput până acum la toate măgăriile posibile. De la plagiatori la veniturile ascunse ale demnitarilor.

Adică… d-astea (așa, pe scurt):

Cele mai memorabile și controversate prestații ale CCR:

• 2018 – revocarea Laurei Codruța Kövesi. CCR l-a transformat practic pe președinte într-un notar obligat să execute propunerea ministrului Justiției. CEDO a constatat ulterior că Kövesi nu avusese acces efectiv la o instanță pentru contestarea revocării.
• 2018 – completurile de cinci judecători. CCR a declarat nelegală constituirea lor la Înalta Curte, deschizând drumul rejudecării unor dosare grele de corupție și anulării unor condamnări.
• 2020 – protejarea pensiilor speciale. Curtea a respins legea care elimina mai multe pensii de serviciu, inclusiv pe considerente privind independența magistraților. Impresia publică: beneficiarii sistemului au apărat sistemul.
• 2024 – eliminarea Dianei Șoșoacă din cursa prezidențială. CCR a introdus o evaluare ideologică și politică într-o procedură care ar fi trebuit să verifice condiții juridice clare. Indiferent de personaj, precedentul este periculos.
• 2024 – anularea alegerilor prezidențiale. Pe 2 decembrie, CCR a respins cererea de anulare și a confirmat primul tur; pe 6 decembrie, după desecretizarea unor documente, a anulat întregul proces electoral, fără o procedură contradictorie și fără ca publicul să vadă atunci probe judiciare propriu-zise. CCR – 2 decembrie și CCR – 6 decembrie
• 2025 – secretizarea parțială a declarațiilor de avere. Curtea a eliminat obligația publicării online și declararea veniturilor și bunurilor soților și copiilor, lovind direct într-unul dintre puținele instrumente publice de control al demnitarilor. CCR
• Obiceiul general – transformarea conflictelor politice în conflicte constituționale. CCR și-a extins treptat rolul dincolo de verificarea legilor, ajungând deseori arbitrul suprem al războaielor dintre partide.

Pe românește: nu toate deciziile sunt juridic aberante, dar succesiunea lor a creat impresia devastatoare că CCR găsește principii constituționale exact acolo unde interesele politice au nevoie de ele.