Cine al cui e în politica românească. Mic atlas al bănuielilor naționale

În politica românească nu mai poți fi, pur și simplu, prost, ambițios, oportunist, rigid, competent, mediocru, norocos, leneș, încăpățânat sau complet depășit de situație. Nu. Trebuie să fii „al cuiva”.

Nimeni nu mai e pur și simplu politician

Al francezilor. Al nemților. Al americanilor. Al rușilor. Al Bruxelles-ului. Al serviciilor. Al corporațiilor. Al statului paralel. Al statului perpendicular.

Al extratereștrilor binevoitori, dacă s-a terminat lista scurtă și mai avem un sfert de oră până la publicitate.

Așa se construiește, în spațiul public românesc, marea enciclopedie a certitudinilor fără probe.

Nicușor Dan e „al francezilor”.

Ilie Bolojan e „al nemților”.

Nicolae Ciucă era „al americanilor”.

Călin Georgescu e „al rușilor”.

Dacian Cioloș e „al Bruxelles-ului”.

Laura Codruța Kövesi a fost „a ambasadelor”, „a sistemului”, „a statului paralel”, „a Europei”, în funcție de cine tuna la microfon.

Klaus Iohannis a reușit performanța să fie, pe rând, al nemților, al americanilor, al Bruxelles-ului și, cel mai grav, al lui însuși.

La noi, nimeni nu mai are biografie. Are dosar geopolitic.

Cum se fabrică o mare conspirație dintr-o poză mică

Metoda este simplă și are eleganța ei de bâlci.

Se ia un politician.

Se caută o poză, o întâlnire, o bursă, o conferință, o vizită, o strângere de mână, o ambasadă, o recepție cu pișcoturi sau, la nevoie, o coincidență de calendar.

Se presară două „surse” anonime, se adaugă un comentator cu voce gravă și se lasă la dospit până iese teoria.

Ai fost la Paris? Ești al francezilor.

Ai vorbit germană la Bruxelles? Ești al nemților.

Ai avut o întâlnire la ambasada SUA? Dosarul e închis, ești omul Washingtonului.

Ai spus cândva că Rusia nu trebuie provocată? Perfect, ai intrat la sertarul Moscova.

Ai fost într-un troleibuz în care, pe la ușa a doua, se afla un consilier economic din Coasta de Fildeș? Nu mai râde. Ești agent ivorian.

Noi vedem firele. Noi știm. Nu ne păcălesc ei pe noi.

Așa se naște geopolitica de scară de bloc: o fotografie neclară, o bănuială lucioasă, două propoziții începute cu „se pare că” și un domn care spune apăsat: „Eu știu mai multe, dar nu pot spune tot”.

Marele panou de comandă: francezi, nemți, americani, ruși, Bruxelles și servicii

Aici începe partea cu adevărat savuroasă.

Pentru că în folclorul politic românesc nu există om public care să nu fie lipit, la un moment dat, de o putere străină, de o ambasadă, de un serviciu sau de o combinație cu miros de subsol geopolitic.

Nicușor Dan este, în această mitologie, „al francezilor”.

De ce? Pentru că a studiat în Franța, are profil intelectual, vorbește limba, pare mai degrabă produs de bibliotecă pariziană decât de ședință de organizație județeană. Gata, ancheta s-a terminat.

Dacă omul a stat prin Paris, nu mai poate avea idei proprii. Clar primește fax de la Turnul Eiffel. Sau, modern, mesaj criptat de la un domn cu eșarfă.

Ilie Bolojan a fost lipit de Germania.

Auster, ordonat, administrativ, rece, cu obsesia eficienței și cu talentul de a tăia din carne vie bugetară.

În imaginarul de platou, asta nu poate veni din Oradea, din experiență administrativă sau dintr-o anumită cultură a gestiunii publice. Nu, nenică.

Dacă e disciplină, e nemțească. Dacă e nemțească, e Berlin. Dacă e Berlin, e BND. Dacă e BND, scoateți harta, că începe invazia cu pixul.

Siegfried Mureșan este cazul cel mai comod pentru conspiraționiști.

Îl cheamă Siegfried, e europarlamentar, se ocupă de bugete europene și vorbește fluent limba Bruxelles-ului.

Nici nu mai trebuie cercetat. Numele face cât trei rapoarte secrete.

În mintea folclorului politic, „Siegfried” nu poate fi doar un politician român cu carieră europeană. Trebuie să fie neapărat un pachet cu instrucțiuni, garanție germană și ștampilă de export.

Călin Georgescu este, evident, așezat în raftul „al rușilor”.

Aici măcar folclorul a avut material din belșug: discurs antioccidental, admirații tulburi, mistică naționalistă, suveranism cu aromă de stepă și toată parada de vorbe care fac Moscova să zâmbească discret în ceai.

Dar și aici mecanismul devine interesant: nu se mai discută doar ce spune omul, ci se sare direct la concluzia că fiecare propoziție vine dictată dintr-un birou cu perdele grele.

George Simion intră și el, în funcție de cine comentează, când la „omul rușilor”, când la „omul americanilor conservatori”, când la „omul nimănui, dar util tuturor”.

Asta e, cumva, vina lui. Vrea să fie peste tot.

Într-o zi e suspect că vorbește prea moale despre Rusia.

În altă zi e suspect că face ochi dulci trumpismului.

În a treia zi e doar George Simion și promite case de 35000 de euro la tot cartierul.

Ceea ce, să fim serioși, oferă suficient material fără să mai chemăm geopolitica în ajutor.

Laura Codruța Kövesi…

… a fost, ani la rând, pusă în sertarul „Bruxelles”, „ambasade”, „statul paralel”, „Soros”, „sistem”, „binom” și ce alte etichete mai erau libere pe raft.

Faptul că a ajuns procuror-șef european a fost, pentru unii, dovada competenței. Pentru alții, dovada că fusese „a lor” dintotdeauna.

Așa funcționează teoria: dacă pierzi, înseamnă că sistemul te-a executat; dacă promovezi, înseamnă că sistemul te-a răsplătit.

Dacian Cioloș a fost lipit de Bruxelles până aproape că nu i se mai vedea pașaportul românesc. Comisar european, premier tehnocrat, om cu limbaj instituțional, reforme, proceduri, agricultură, fonduri, dosare comunitare.

Pentru unii, profil european. Pentru alții, agent al birocrației fără patrie. Dacă spui „regulament european” de trei ori în oglindă, apare Cioloș cu un formular mototolit.

Nicolae Ciucă, fiind general și fost militar în teatre de operații alături de americani, a fost băgat firesc în categoria „omul americanilor”.

Nu contează că parteneriatul strategic cu SUA este politică oficială de stat, nu colecție privată de prietenii. În folclor, dacă ai uniformă, Washington, Irak, Afganistan și poză cu partenerii, e clar: ai cablu direct în Pentagon, eventual lângă filtrul de cafea.

Klaus Iohannis a reușit o performanță aparte:

a fost, după caz, „al nemților”, „al americanilor”, „al Bruxelles-ului”, „al sistemului” și, când nu mai încăpea în nicio cutie, „al lui însuși”, ceea ce poate fi cea mai gravă acuzație.

La el, orice tăcere a devenit strategie externă, orice deplasare a devenit negociere secretă, orice ambiție internațională a devenit probă că România era doar sala de așteptare pentru un post mai mare.

Traian Băsescu a fost, în epoca lui de glorie și de scandal, conectat la toate prizele posibile:

americani, servicii, stat paralel, axa Washington-Londra-București, anticorupție cu balans, procurori, dosare, epoleți și legende urbane cu subsol luminat slab.

La Băsescu, folclorul conspiraționist avea avantajul că omul însuși părea să se distreze în decorul de thriller. Deși… la faza cu jurnaliștii capturați și ”eliberați” la blat cu Omar Hayssam… nu știm cât de tare s-a distrat.

Victor Ponta a trecut și el prin mai multe apartenențe imaginare.

Când era premier tânăr și obraznic, era ba omul sistemului, ba omul chinezilor, ba omul turcilor, ba omul unor prietenii externe prea colorate.

În politica românească, dacă ai o fotografie cu un lider străin, ai deja dosar. Dacă ai două, se poate face miniserie.

Iar peste toate plutește categoria supremă: „ai serviciilor”.

Aici intră oricine. Absolut oricine.

Un politician câștigă prea repede? Serviciile.

Pierde suspect? Serviciile.

Are dosar? Serviciile.

Nu are dosar? Și mai clar, serviciile îl protejează.

Vorbește bine? I-au scris băieții.

Vorbește prost? E fumigenă.

Dispare din prim-plan? L-au retras.

Revine? L-au reactivat.

Așa ajunge politicianul român un fel de priză multiplă geopolitică.

În el intră toate cablurile lumii: Paris, Berlin, Washington, Moscova, Bruxelles, Langley, BND, SVR, Mossad, servicii interne, corporații, ONG-uri, stat paralel, stat perpendicular și stat obosit, sprijinit de calorifer.

Partea comică este că același om poate fi, în aceeași săptămână, al americanilor la o televiziune, al rușilor la alta, al nemților pe Facebook și al Bruxelles-ului pe TikTok.

Dacă apare și o poză veche de la o conferință, se schimbă din nou proprietarul. Politicianul nu mai are biografie. Are multiplu abonament internațional.

Iar publicul se simte excelent.

Pentru că fiecare poate alege versiunea care îi confirmă dracii proprii.

Nu-l suporți pe Nicușor? E al francezilor.

Nu-l suporți pe Bolojan? E al nemților.

Nu-l suporți pe Ciucă? E al americanilor.

Nu-l suporți pe Georgescu? E al rușilor.

Nu suporți pe nimeni? Perfect: sunt toți ai tuturor, numai ai României nu.

De ce prinde atât de bine harta secretă

Fascinația acestor teorii vine dintr-o plăcere foarte omenească: senzația că tu ai înțeles ce alții nu văd.

Tu nu ești păcălit. Tu ești cu bunghiul pe ei. Tu vezi firele. Tu știi cine mișcă păpușa.

Restul sunt fraieri, hipnotizați de comunicate oficiale, în timp ce tu ai acces la harta secretă a puterii.

Este o formă ieftină de superioritate. Nu cere documente, nu cere răbdare, nu cere lectură serioasă, nu cere verificări. Cere doar suspiciune și un pic de talent narativ.

Cine spune „e mai complicat” pare plictisitor. Cine spune „îți zic eu, ăsta e omul nemților” devine imediat interesant.

Cine explică instituții, proceduri, majorități, negocieri, interese convergente, rețele de influență și ambiții personale pierde publicul după patru minute. Cine spune „BND” câștigă instant audiență.

Adevărul e greu. Conspirația e comodă.

Adevărul cere nuanțe. Conspirația îți dă personaje.

Adevărul are proceduri, instituții, orgolii, voturi, interese interne, incompetență, frică și calcule.

Conspirația are un singur regizor. Mult mai simplu. Mult mai vandabil. Mult mai bun pentru o seară cu nervi.

Pasta năclăită de surse, șoapte și specialiști de platou

Folclorul acesta nu apare singur.

Este produs, frământat și servit zilnic de o pastă năclăită de „surse”, analiști, foști, actuali, semi-foști, semi-actuali, oameni care „au informații”, dar nu le pot arăta, personaje care sugerează mai mult decât spun și spun mai mult decât pot dovedi.

„Sursele” sunt perfecte pentru acest tip de bucătărie.

Nu se văd, nu răspund, nu pot fi întrebate, nu pot fi contrazise.

Sunt ca busuiocul în ciorbă: nu știi exact cât s-a pus, dar ți se spune că de acolo vine aroma.

Așa apar certitudinile. Nu dovezi, nu documente, nu fapte verificabile. Certitudini.

„Se știe.”

„Toată lumea din sistem știe.”

„Cine trebuie să înțeleagă a înțeles.”

„Nu pot spune mai mult, dar uitați-vă atent la ce se întâmplă.”

Aceste formule sunt clopoțeii de la intrarea în bâlciul conspiraționist.

Când le auzi, să știi că urmează spectacolul: o masă, trei microfoane, două sprâncene ridicate și o concluzie mare cât Casa Poporului, sprijinită pe un pai.

Diferența dintre influență și telecomandă

Sigur că statele mari au interese. Sigur că ambasadele discută. Sigur că partenerii externi preferă anumiți oameni, anumite direcții, anumite politici.

Sigur că există influență, lobby, presiune diplomatică, rețele de relații, prietenii instituționale, simpatii politice, interese economice și calcule strategice.

Asta se numește viață internațională.

Problema apare când orice influență devine control total.

Când orice relație devine recrutare. Când orice întâlnire devine ordin. Când orice poză devine probă. Când orice coincidență devine plan.

Una este să spui că un politician are relații bune într-o anumită zonă occidentală. Alta este să spui că este „omul” acelei puteri, trimis cu telecomandă și instrucțiuni în plic.

Una este să observi că un lider român este compatibil cu un anumit curent european. Alta este să-l transformi în colet diplomatic.

Una este să analizezi simpatiile și vulnerabilitățile unui actor politic. Alta este să-i lipești pe frunte o etichetă mare, cu țara proprietară.

Diferența dintre analiză și FrikiPedia stă exact aici: analiza caută dovezi, FrikiPedia caută suspans.

Politica românească se descurcă și fără regizori planetari

Partea cea mai amuzantă este că politica românească nici măcar nu are nevoie de mari regizori externi ca să se facă de râs. Se descurcă excelent singură.

Partidele se blochează, liderii se urăsc, orgoliile explodează, negocierile se împotmolesc, iar calculele parlamentare arată uneori ca o problemă de clasa a patra rezolvată cu pixul pe fața de masă.

Nu trebuie să vină Germania să ne explice cum se ratează o majoritate.

Nu trebuie să vină Franța să ne învețe cum se amână o decizie.

Nu trebuie să vină America să ne arate cum se împachetează o ambiție personală în interes național.

Nu trebuie să vină Rusia ca să ne spună cum se intoxică spațiul public.

Avem resurse interne. Avem tradiție. Avem meșteri locali.

Uneori, adevărul este mai trist decât conspirația.

Nu există niciun păpușar genial.

Nu există nicio mână invizibilă care aranjează totul.

Nu există o cameră secretă în care se decide fiecare gest.

Există doar politicieni români care nu știu, nu pot, nu vor sau nu îndrăznesc.

Și asta, sincer, poate fi mult mai înspăimântător.

Cine al cui e, până la urmă

Poate că întrebarea „cine al cui e?” spune mai mult despre noi decât despre politicieni.

Spune despre neîncrederea noastră cronică.

Despre senzația că nimic nu se decide la vedere.

Despre plăcerea de a transforma orice prostie locală într-o dramă planetară.

Despre nevoia de a crede că, dincolo de haos, există măcar o mână pricepută care trage sforile.

Ne place să credem că am descoperit regia.

Că nu suntem păcăliți.

Că nu luăm de bun ce ni se spune.

Că, în timp ce alții se uită la știri, noi vedem de fapt dedesubtul știrilor.

Noi, fraierii, suntem cu bunghiul pe ei.

Numai că vigilența, când nu mai are frână, devine comedie. Și uneori devine prostie cu pretenții de inteligență.

Așa că atlasul rămâne deschis.

Nicușor e al francezilor, Bolojan al nemților, Ciucă al americanilor, Georgescu al rușilor, Cioloș al Bruxelles-ului, Kövesi a ambasadelor, Iohannis al tuturor și al nimănui, Băsescu al serviciilor, Ponta al combinațiilor, iar tu, cel din troleibuz, evident, al Coastei de Fildeș.

Noi să fim sănătoși. Și vigilenți.

Dar nu atât de vigilenți încât să confundăm fiecare pișcot diplomatic cu o operațiune specială.