De la „Vin americanii!” la Parteneriatul Strategic. Cum a devenit SUA cel mai important aliat al României și cât ne-ar costa să uităm istoria

Bunicii noștri au așteptat americanii cu o speranță pe care astăzi ne este greu s-o înțelegem. Îi așteptau fiindcă știau ce înseamnă Rusia: ocupație, jaf, deportări, teroare și distrugerea unei societăți.

Americanii n-au venit atunci.

Au venit, însă, după aproape jumătate de secol, în alte condiții, și au contribuit decisiv la scoaterea României din zona de vulnerabilitate în care istoria o aruncase.

Relația dintre România și Statele Unite reprezintă una dintre cele mai importante reușite strategice ale statului român modern.

Merită să vedem cum s-a construit, ce ne-a adus și de ce ar fi o prostie monumentală s-o tratăm cu indiferență.

1944–1989. Ce însemna, de fapt, să-i aștepți pe americani

În octombrie 1944, Winston Churchill și Iosif Stalin discutau la Moscova împărțirea influenței în Europa de Sud-Est.

România primea, pe celebra hârtie a procentajelor, 90% influență sovietică.

Statele Unite nu au participat la această înțelegere. Dar nici n-au reușit ulterior să împiedice transformarea României într-un satelit al Moscovei.

Armata Roșie ocupa țara.

Sub protecția ei, comuniștii au lichidat opoziția, au falsificat alegerile din 1946, au forțat abdicarea regelui Mihai și au instalat o dictatură care avea să dureze până în decembrie 1989.

Marele jaf sovietic: petrol, uraniu, industrie, vieți

Convenția de armistițiu din septembrie 1944 impunea României despăgubiri de 300 de milioane de dolari către URSS, plătibile în produse: petrol, cereale, lemn, nave și utilaje.

Costurile reale ale dominației sovietice au depășit însă cu mult această obligație.

Prin societățile mixte SovRom, Moscova a controlat sectoare esențiale ale economiei românești, de la extracția petrolului până la exploatarea uraniului. Bunuri industriale, materii prime și producție românească au alimentat interesele sovietice.

Jaful economic a fost însoțit de confiscări, colectivizare, represiune și distrugerea elitelor intelectuale și politice.

De aceea, pentru milioane de români, America reprezenta contrariul ocupației sovietice.

„Vin americanii!” era expresia unei speranțe aproape disperate.

Americanii n-au venit…

Echilibrul militar al Războiului Rece făcea improbabilă eliberarea României printr-o intervenție occidentală. Adevărul acesta trebuie spus fără cosmetizări.

Ceaușescu și americanii: apropierea dictată de interese

Relațiile dintre Washington și București au cunoscut o încălzire spectaculoasă în perioada comunistă.

Richard Nixon a vizitat România în 1969, iar Gerald Ford în 1975.

Ceaușescu exploata abil distanțarea sa diplomatică față de Moscova, în timp ce americanii vedeau în București o posibilitate de a slăbi coeziunea blocului sovietic.

România obținea avantaje comerciale și acces la tehnologie occidentală. Regimul comunist primea legitimitate internațională.

Dar Washingtonul întreținea relații cu un dictator, nu cu o democrație.

Iar în anii ’80, represiunea internă și încălcările drepturilor omului au deteriorat grav raporturile bilaterale.

Lecția este importantă:

marile puteri urmăresc interese, uneori inclusiv prin compromisuri moralmente discutabile.

1989–1996. România scapă de comunism, dar nu și de reflexele acestuia

Prăbușirea lui Ceaușescu a deschis perspectiva revenirii în Occident. Numai că România postrevoluționară nu inspira imediat încredere.

Regimul Iliescu a păstrat numeroase structuri și mentalități ale vechii puteri.

Mineriadele, fragilitatea instituțiilor democratice, corupția și reformele amânate provocau îngrijorare la Washington.

Statele Unite au sprijinit tranziția democratică, dar fără să ofere automat garanții de securitate.

România a intrat în Parteneriatul pentru Pace al NATO în 1994.

În 1996, Washingtonul i-a acordat permanent clauza națiunii celei mai favorizate, eliminând un obstacol comercial și politic important.

Alegerile din noiembrie 1996, câștigate de Emil Constantinescu și Convenția Democrată, au demonstrat că transferul pașnic al puterii era posibil.

Pentru americani, acesta a fost un semnal esențial:

România părea că începe să funcționeze ca o democrație…

1997. Bill Clinton și momentul în care România și-a schimbat destinul

La 11 iulie 1997, președintele Bill Clinton era primit entuziast în Piața Universității din București.

România tocmai ratase primul val al extinderii NATO.

Polonia, Ungaria și Cehia primiseră invitația. Noi, nu.

Clinton a venit cu altceva: lansarea Parteneriatului Strategic româno-american.

Documentele americane precizau limpede că parteneriatul nu reprezenta o garanție militară și nici un substitut al aderării la NATO.

Era, însă, un angajament politic de o importanță excepțională:

Washingtonul recunoștea relevanța strategică a României și susținea apropierea sa de structurile occidentale.

Pentru prima dată după decenii, România avea o perspectivă credibilă de securitate occidentală.

1999–2004. România demonstrează că poate fi aliat, nu spectator

În timpul intervenției NATO împotriva regimului Milošević, în 1999, România a susținut operațiunile Alianței, inclusiv prin autorizarea utilizării spațiului aerian.

Decizia era delicată politic, într-o țară cu tradiționale simpatii pentru Serbia.

După atacurile teroriste din 11 septembrie 2001, Bucureștiul a susținut campaniile militare conduse de americani. Militarii români au participat la operațiunile din Afganistan și Irak.

Aceste angajamente au avut costuri reale, inclusiv vieți pierdute.

Participarea la războiul din Irak, în special, poate fi criticată în privința justificării și consecințelor sale.

Dar România își construia reputația de partener dispus să-și asume riscuri.

În noiembrie 2002, la summitul NATO de la Praga, primea invitația de aderare. La 29 martie 2004 devenea oficial membră a Alianței.

Articolul 5. Diferența dintre speranță și garanția colectivă

Aderarea la NATO a schimbat fundamental situația strategică a României.

Articolul 5 stabilește că un atac armat împotriva unui aliat este considerat atac împotriva tuturor.

Nu înseamnă că fiecare stat este obligat automat să trimită trupe într-o formă prestabilită, dar instituie obligația de asistență colectivă.

Pentru o țară aflată la Marea Neagră, aproape de spațiul imperial pe care Moscova a încercat repetat să-l controleze, diferența este uriașă.

Rusia nu mai poate trata România ca pe un vecin izolat, asupra căruia să exercite presiuni militare fără riscul unei confruntări cu întreaga Alianță.

Aceasta este esența schimbării istorice.

2005–2016. Americanii vin, în sfârșit. Cu baze, avioane și sisteme defensive

Acordul de cooperare militară din 2005 a permis utilizarea unor facilități militare românești de către forțele americane.

Mihail Kogălniceanu a devenit un nod logistic și militar esențial. Câmpia Turzii, Cincu și alte facilități au intrat în arhitectura cooperării bilaterale.

În 2011, Parteneriatul Strategic a fost consolidat printr-o declarație comună, iar România și SUA au semnat acordul privind apărarea antirachetă.

Sistemul Aegis Ashore de la Deveselu a devenit operațional în 2016 și a fost integrat în apărarea antirachetă a NATO.

Deveselu nu reprezintă un sistem ofensiv destinat atacării Rusiei. Este o componentă defensivă, destinată interceptării rachetelor balistice.

Pentru România, prezența militară americană înseamnă instruire, interoperabilitate, infrastructură și un factor suplimentar de descurajare.

Beneficiile economice și instituționale ale apropierii

Relația cu SUA a depășit treptat domeniul militar.

Investițiile americane, cooperarea energetică, tehnologia, securitatea cibernetică și schimburile comerciale au contribuit la integrarea economică occidentală.

Statele Unite au sprijinit modernizarea instituțiilor românești și combaterea corupției, inclusiv prin programe de pregătire profesională.

Nu americanii au construit democrația românească în locul nostru. Dar au susținut instituții și mecanisme care au făcut mai dificilă întoarcerea la autoritarism.

Trebuie înțeles și că aderarea la Uniunea Europeană, în 2007, a reprezentat un proces distinct, cu propriile condiționalități, deși orientarea euroatlantică a României a beneficiat de sprijin american.

2014–2022. Rusia demonstrează de ce aveam nevoie de NATO

Anexarea Crimeei de către Rusia, în 2014, a distrus iluzia că frontierele europene deveniseră definitiv intangibile.

Invazia pe scară largă a Ucrainei, declanșată în februarie 2022, a făcut amenințarea imposibil de ignorat.

Marea Neagră a redevenit un spațiu de confruntare strategică.

România a devenit un element important al apărării flancului estic al NATO, iar prezența militară aliată a fost consolidată.

Tocmai asemenea evoluții explică valoarea Parteneriatului Strategic:

securitatea se construiește înainte să înceapă războiul, nu când inamicul se apropie de frontieră.

2025–2026. Prietenia cu America nu presupune supunere în fața lui Trump

Revenirea lui Donald Trump la Casa Albă a adus tensiuni reale.

În mai 2025, administrația americană a revocat includerea României în programul Visa Waiver, decisă anterior de administrația Biden.

În toamna aceluiași an, Washingtonul a hotărât reducerea prezenței militare americane din România, păstrând aproximativ 1.000 de militari.

Momentul alegerilor prezidențiale decembrie 2024

Acolo trebuie căutată cheia acestor decizii destul de bizare ale administrației Trump.

Fiindcă foarte mulți analiști înclină spre o teorie în care această nouă administrație a avut interese foarte speciale în respectivele alegeri.

Iar faptul că decizia extremă a CCR de a anula alegerile prezidențiale a curmat avântul candidatului pe care, în mod inexplicabil, Trump și trumpalacii l-ar fi dorit… spune foarte multe.

Aceste decizii au provocat îngrijorări legitime privind predictibilitatea politicii americane și relația transatlantică.

Dar Statele Unite nu se reduc la un președinte.

Există Congresul, Pentagonul, instituțiile militare, tratatele și interesele strategice care depășesc ciclurile electorale.

România poate critica deciziile administrației Trump fără să pună sub semnul întrebării parteneriatul american.

Confundarea unui politician cu întreaga Americă este o eroare de judecată.

Ce ar trebui să înțeleagă fiecare român

Statele Unite nu ne-au oferit niciodată prietenie din altruism.

România ocupă o poziție strategică importantă, iar Washingtonul are propriile interese la Marea Neagră.

Dar interesele comune pot produce alianțe durabile, inclusiv între state cu puteri foarte diferite.

Bunicii noștri au trăit într-o Românie în care Moscova decidea cine conduce, cine este arestat și cât din economia națională pleacă spre răsărit.

Noi trăim într-o Românie care își poate alege alianțele, participă la deciziile NATO și beneficiază de garanții colective de securitate.

Nici America nu este infailibilă, nici România nu trebuie să devină obedientă.

Parteneriatul trebuie apărat, modernizat și negociat inteligent, inclusiv atunci când Washingtonul greșește.

Bunicii noștri așteptau să vină americanii pentru că nu aveau cum să-i alunge singuri pe ruși.

Noi avem astăzi americanii de partea noastră.

Să nu ajungem, prin ignoranță, propagandă sau prostie politică, să descoperim încă o dată cât de scump se plătește absența lor.

Mai ales pentru că, astăzi, există o pletora de politicieni români care apără înverșunat interesele Moscovei, deși clamează naționalism și demnitatea străbunilor.

Și, dacă e să mai privim o dată istoria noastră, Rusia și rușii nu au însemnat niciodată ceva bun pentru România.

Dar, despre asta vom mai avea prilejul să povestim.