Doi ploieșteni care au locuit în vecinătate 25 de ani s-au cunoscut în America

Deși au locuit aproape 25 de ani în același cartier ploieștean, pe străzi paralele, deși teoretic ar fi fost posibil să se întâlnească oriunde în oraș, să aibă prieteni comuni care să le facă vreodată cunoștință, deși în copilărie au învățat la școli vecine, doi tineri nu s-au cunoscut niciodată, pe perioada în care au locuit în Ploiești.

Ei s-au întâlnit, totuși, așa a fost să fie, în Statele Unite ale Americii, s-au plăcut și s-au căsătorit. “Probabil în Ploiești – spun cei doi – nici nu ne-am fi dat importanță unul altuia, dacă ne vedeam…”

“L-am înjurat de mamă și nu credeam că înțelege”

Viața are poteci încurcate. Cotite. Alambicate. Pe care numai ea le cârmește, le descâlcește, le pune în ordine. Până acum trei ani, Roxana Ciurea, în vârstă de 25 de ani, a locuit în vestul Ploieștiului. După câteva eșecuri profesionale și o decepție în dragoste, ea a apelat la o rudă mai îndepărtată, stabilită în statul Nevada din America, rugând-o s-o ajute să-și facă un rost acolo.

“Deși am absolvit Facultatea de Drept – spune Roxana – n-am profesat niciodată.  Rudele mele din America îmi asigurau casă și masă, dar nu puteam să stau numai pe spinarea lor, mai ales că ele nu au propria proprietate, ca la noi, și plătesc o chirie exorbitantă. Am spălat vase, am fost chelneriță, am îngrijit de copii. Oricum, după câteva luni de stat în Carson City, la rudele mele, nu eram nici liniștită, nici împlinită.

Bani aveam doar de ciorapi și de suc, desigur, exagerând un pic. Mulțumită nu aveam de ce să fiu. Eram într-o țară străină, stăteam pe capul unor oameni, chiar dacă îmi erau rude, nu reușeam să întrevăd nimic bun. Într-o zi, m-am dus la supermarket să cumpăr câte ceva, ca să trimit un pachet acasă, la Ploiești. Eram nervoasă și obosită. Treceam printre rafturi, abia trăgând căruciorul după mine. Un amețit din supermarket se tot fâțâia exact pe unde treceam eu. Nu o făcea intenționat.

Mi-am dat seama, tot ciocnindu-mă de el, că este miop. Ne-am lovit de câteva ori și, politicoși, ne-am adresat reciproc scuze. El vorbea o engleză americană impecabilă, eu fără să am chiar cuvenitul accent. Când ne-am ciocnit a șaptea oară, mi-am pierdut orice elementar bun simț și i-am tras în românește o înjurătură de mamă. De-aia grea, de la noi, din cartier. Nici nu mi-am imaginat că spilcuitul de american poate să înțeleagă vreo silabă din ce-am mormăit eu și am vrut să continuu agasanta misiune de a alege conservele pentru pachet.

Brusc, însă, el s-a întors, m-a prins de braț și mi-a spus în cea mai perfectă limbă  română: <<Dumnezeule, să nu-mi spui că ești româncă! >>. Am rămas perplexă. Nu în fiecare zi îți este dat în Nevada să întâlnești un român. Dar asta n-a fost nimic, căci, în clipa următoare, a urmat șocul: tânărul pe care îl credeam un mototol american mi-a destăinuit că este ploieștean. Apoi a picat bomba: <<Unde stai în Ploiești? >>. <<Pe Lacul Bâlea.>>. <<Nu se poate! Eu stau pe Perșani!>>. Cele două străzi din Ploiești sunt apropiate, despărțite doar de câteva blocuri. Așa că vă dați seama de bucuria noastră.”

Ochelarii și întâlnirea

Ștefan își așază ochelarii pe nas, îi dă jos, îi pune iar.

“Deși sunt miop – începe el – nu-i suport deloc. (ochelarii – n.r.). Dar tot răul spre bine, căci, dacă i-aș fi purtat în mod obișnuit, nu m-aș mai fi ciocnit de Roxana, nu ne-am mai fi cunoscut, nu ne-am mai fi căsătorit. Eu, ca matematician, mai puțin cred în destin. Dar în cazul nostru, el a avut un rol definitoriu. Eu sunt stabilit în Nevada, dar, mai bine de 25 de ani am stat în Ploiești. Pe strada imediat următoare stătea Roxana. Existau posibilități de 99% să ne întâlnim. Am urmat școlile din cartier, unul la numărul 6, celălalt la 31, iar școlile astea sunt despărțite doar de un gard.

Am făcut cumpărături la aceleași magazine, am trecut prin aceeași piață, am frecventat aceeași discotecă, am stat pe aceleași bănci în parc. Mai mult, am avut prieteni comuni, dar nimeni nu ne-a făcut cunoștință vreodată. Părinții noștri s-au văzut prin cartier, dar noi niciodată. Poate că nici nu ne-am fi remarcat unul pe celălalt, dacă ne cunoșteam în Ploiești. Am fi fost doar două chipuri comune, care n-aveau ce să-și spună. Eu nu agățam fete pe stradă, ea nu stătea de vorbă cu primul întâlnit în cale.

Și, totuși, nu ne-am văzut niciodată. Eu eram prins cu matematica și nu prea ieșeam din casă, ea ura cartierul. În State, procentul să ne întâlnim era invers proporțional. Cel mult 1% posibilitate să ne cunoaștem. Și sunt generos, când spun asta. America e mare și, chiar dacă vrei să te întâlnești cu cineva, nu reușești. Totuși, noi acolo ne-am întâlnit. Numai ochelarii mei au făcut posibil acest lucru”.

Cei doi se privesc cu atenție, dă ea să spună ceva, dar continuă el: “Nu speram să se întâmple mare lucru cu relația asta, dar, după ce ne-am cunoscut mai bine, după ce am tatonat, cum se spune, terenul, ne-am căsătorit. Acum doi ani am venit la Ploiești să-i anunțăm pe părinții ei și să ne cununăm. Ne-am căsătorit după legile noastre, la primărie și la biserică. Stăm în Carson City, iar în fiecare an venim o lună în țară. Ne-am întâlnit la mii de kilometri, dar am rămas împreună.”

Poate că a fost chiar mâna destinului, cine știe…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...

Ultimele articole