În opoziție cu ororile și atrocitățile războiului. Când îmbătrâneşti împreună

Frumoasă e tinereţea! Şi magnifică e dragostea care leagă doi oameni, având privilegiul anilor puţini din buletin şi de pe umeri! Şi dulce nebunie cuprinde inimile celor loviţi de aripa iubirii! Fără îndoială! Nu mi-aş permite să neg ori să reneg asemenea stări şi sentimente ale tinereţii. Dar, pe cuvânt dacă nu e – măcar – la fel de impresionant, de n-o fi fiind ceva mai mult, când vezi dragostea manifestată şi trăită de oamenii ajunşi, în fuiorul vieţii, spre apusul ei.

În faţa blocului în care stau eu, e un alt bloc. Acolo, cu hlamida grea a anilor pe frunte, locuiesc doi bătrânei. El şi ea. Cred că în ordinea asta. Nu i-am văzut niciodată, deşi stau aici de vreo 25 de ani, sărutându-se în faţa blocului. Nici plimbându-se de mână pe bulevard. Nici înghesuindu-se ori giugiulindu-se prin balconul proprietate personală. În schimb, de foarte multe ori, am văzut cum ea, când îl vede că iese în grădina blocului să planteze câte o floare sau câte un pom, se repede până jos, îngrijorată de excesele pe care el le face, ca să-i spună să lase motoarele mai uşor, că e cardiac şi hipertensiv şi într-o mie de alte feluri.

Îi aduce, dacă el insistă să facă treabă, medicamentele şi cana cu ceai şi, de multe ori, face ea – deşi, sunt convinsă, şi ea are probleme de sănătate – munca aceea a lui. Îmbujoraţi, la sfârşitul operaţiunii respective, urcă amândoi, umăr lângă umăr, în casa în care stau de-o viaţă. Sau, am văzut cum el, văzând-o că se chinuie cu trei sacoşe, în drumul de la piaţă spre casă, vine grabnic – cât de grabnic îl lasă paşii lui mărunţei şi înceţi – în întâmpinarea ei, s-o ajute. “Ţi-am spus, îi zice, să nu te mai duci singură, că vin şi eu cu tine. Amândoi, ducem mai lesne sacoşele, decât tu singură!”

Ori, când ea, ca femeile, se mai întinde la vorbă, cu vreo cumătră, în faţa blocului şi se lasă noaptea şi răcoarea, el se grăbeşte să coboare, ca să-i pună o haină mai groasă pe umerii plăpânzi. Odată, când pe el l-a luat ambulanţa şi l-a dus la spital, ea le-a prins mâna medicului şi asistentei veniţi acasă, după omul ei, să nu care cumva să-l lase. Să-l salveze. Să nu permită să moară moşnegelul. Că ea doar pe el îl are. Şi s-au legat să moară amândoi odată, ca să nu sufere celălalt. Or, ei, simte că nu i-a bătut, încă, afurisitul de ceas. Când el pleacă, pentru cine ştie ce trebi de acasă, la fereastra bucătăriei ea îl priveşte cum se îndepărtează şi îi face semn cu mâna. El ştie asta şi aşteaptă ca ea să fie acolo şi, la rândul lui, îi face acelaşi semn de la revedere, cu mâna dreaptă. Poate ziceţi că sunt  mici astfel de gesturi, că nu înseamnă nimic, că nu sunt mare lucru.

Eu cred că, dimpotrivă, ele spun o poveste minunată de dragoste care a învins vicisitudinile vieţii şi rezistat uzurii timpului. Când îi duci grija unui om, omului de lângă tine, în speţă, înseamnă altceva decât că-l iubeşti pe acel om, că îţi pasă de el, ce face şi ce simte, că eşti gata să te laşi pe tine pentru el? Eu zic că e minunat să ai privilegiul de a îmbătrâni alături de omul cu care, în tinereţe, ai plecat la drum. E fabulos, ca după o viaţă, plină de rele şi de bune, deopotrivă, să rămâi şi să fii împreună cu el, omul acela din negura vremii, cu care ai decis să îţi faci un trai. E, nu doar mirific, dar cred că şi în visurile noastre, să se întâmple astfel. Când îmbătrâneşti împreună, e, cu siguranţă, un dar pe care trebuie să ştii să-l apreciezi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...