Mama Omida Dăncilă vede în adâncuri: cine îl va trăda pe Bolojan

Viorica Dăncilă a reapărut în decorul politic exact în momentul în care România avea nevoie, firește, de o profeție cu parfum de sufragerie electorală. Fostul premier crede că moțiunea de cenzură împotriva Guvernului Bolojan va trece și, mai mult, că lovitura decisivă va veni chiar din interiorul PNL.

Globul de cristal al fostului premier

Altfel spus, nu AUR, nu PSD, nu opoziția declarată, ci liberalii înșiși ar urma să scoată cuțitul politic de sub sacou și să-l înfigă elegant în propriul premier.

Profeția trădării liberale

„Moțiunea va fi votată chiar de cei din PNL”, spune Dăncilă. Afirmația are tot ce-i trebuie pentru o zi politică bună: mister, venin, aritmetică incertă și un pic de Mama Omida cu experiență guvernamentală.

Problema este că, în politică, trădările se anunță rar dinainte.

De obicei, ele apar după vot, când fiecare tabără explică solemn că nu a trădat, ci a acționat „în interesul țării”.

Această expresie minunată acoperă, în România, aproape orice: schimbarea taberei, demolarea guvernului, negocierea funcției și fuga strategică de răspundere.

Dăncilă, criticul de serviciu al guvernării severe

Fostul premier acuză Guvernul Bolojan că ar fi adus sărăcie, împrumuturi mari, taxe, impozite și impredictibilitate.

Este, desigur, un rechizitoriu convenabil.

În politică, memoria scurtă este o resursă naturală. Cine a fost la guvernare vorbește mereu despre catastrofa produsă de ceilalți, ca și cum țara ar fi fost preluată ieri, impecabilă, parfumată și cu bugetul călcat la dungă.

Bolojan poate fi criticat.

Chiar trebuie criticat acolo unde taie prea brutal, comunică prea sec sau confundă uneori viteza cu acceptarea socială.

Dar a spune că toate necazurile României au apărut odată cu el este o formă de amnezie politică îmbrăcată în rochie de gală.

Bruxelles-ul, eternul paravan comod

Dăncilă mai spune ceva interesant: că multe decizii defavorabile României nu au venit de la Bruxelles, ci chiar din România.

Aici, paradoxal, atinge o zonă reală. Globul magic i-a arătat ce trebuie!

De prea multe ori, politicienii români au dat vina pe Bruxelles pentru decizii pe care le-au acceptat, negociat prost, redactat prost sau împins singuri în documente oficiale.

Când ceva nu convine, „ne-a cerut Bruxelles-ul”.

Când iese binișor, „am obținut pentru România”.

Această dublă contabilitate morală este una dintre specialitățile clasei politice autohtone.

PNRR-ul, sacul de box perfect

Fostul premier reia și tema PNRR, cu trimitere la energie, cărbune, investiții scoase și obiective asumate fără soluții puse în loc.

Subiectul ar fi meritat o analiză serioasă, fiindcă România chiar a avut un talent rar de a-și complica singură viața în marile negocieri europene.

Aici apare, însă, vechea problemă:

Când toți vorbesc despre greșelile altora, nimeni nu mai ajunge să răspundă pentru propriile eșecuri.

PNRR-ul CHIAR ESTE sacul de box perfect.

Dai în el, sună frumos, publicul tresare, vinovații se multiplică, iar concluzia se pierde în ceață.

Cine trădează, de fapt?

Profeția Vioricăi Dăncilă despre liberalii care l-ar putea trăda pe Bolojan are farmecul ei politic. Poate fi falsă, poate fi intuitivă, poate fi doar o fumigenă aruncată într-un moment în care fiecare vot contează.

Însă adevărata întrebare nu este dacă Bolojan va fi trădat de PNL.

Întrebarea este dacă România va fi trădată, încă o dată, de același reflex vechi: reformă până la primul cost, responsabilitate până la primul sondaj, guvernare până la prima moțiune.

Fulgurațiile intuitive ale doamnei Viorica Vasilica nu pătrund atât de departe.

Restul ține de arta noastră națională de a transforma orice criză într-o ședință de spiritism politic. Iar acolo, trebuie recunoscut, Viorica Dăncilă pare să fi venit cu globul de cristal lustruit.

Comicul involuntar nu iese la pensie

Viorica Dăncilă rămâne, probabil, cel mai comic prim-ministru pe care l-a avut România.

Nu neapărat prin intenție, ci prin acea combinație rară de solemnitate, confuzie și curaj inexplicabil de a spune lucruri mari cu aerul că tocmai a descoperit apa caldă în politica externă.

A fost genul de premier care putea transforma o declarație banală într-un moment de antologie și o întâlnire oficială într-un test național de stăpânire a râsului.

Tocmai de aceea, reapariția ei în rol de analist al trădării politice are un farmec aparte.

Nu fiindcă n-ar avea dreptul să vorbească (deși mama a sfătuit-o să se coafeze, să miroasă bine și să nu deschidă gura), ci fiindcă fiecare intervenție părea să vină cu un mic ecou din epoca în care România descoperea, consternată, că funcția de prim-ministru poate fi ocupată și în regim de improvizație continuă.

Iar întrebarea mititică rămâne:

De ce face Viorica Dăncilă eforturi atât de insistente să ne reamintească acest lucru?

Poate din nostalgie.

Poate din instinct politic.

Poate pentru că, în politica românească, nimeni nu dispare cu adevărat, ci doar așteaptă următorul podcast, următoarea moțiune și următoarea ocazie de a demonstra că ridicolul nu se pensionează, ci doar își schimbă, un pic, coafura.