Meseria cu cele mai multe sinonime din România

Politicianul a îmbogățit limba mai mult decât țara. Medicul vindecă, profesorul educă, inginerul construiește. Pentru fiecare, limba română are câteva denumiri și consideră subiectul încheiat. Când ajunge însă la politician, dicționarul se desface ca un evantai: sute de cuvinte se înghesuie să descrie numeroasele feluri în care omul poate minți, fura, trăda, parazita și, desigur, salva patria.

Andrei Pleșu deschide dicționarul

Andrei Pleșu scrie în ultimul număr al revistei Dilema un splendid „Dicționar de sinonime” al clasei politice românești. Reproducem fragmentul care ne-a stârnit pofta de a continua inventarul lingvistic:

Evident, clasa noastră politică e alcătuită din tot soiul de oameni. Nu e cazul să generalizăm. Unii sînt de un fel, alții de alt fel. (Dacă mă întrebați, la noi predomină cei de un… anumit fel). Că lucrurile nu merg grozav în țărișoară – și asta nu de azi, de ieri – e de acord toată lumea. Ar fi, desigur, excesiv să spunem că toți politicienii sînt de vină. De vină sînt numai aceia care pot fi desemnați printr-unul sau mai multe dintre cvasi-sinonimele următoare, oferite generos (și pe bază de îndelungă experiență) de minunata limbă română: derbedei, haimanale, golani, lichele, lepre, pușlamale, secături, mitocani, lepădături, netrebnici, javre, jigodii, țoape, caraghioși, pezevenghi, cutre, pungași, pramatii, otrepe, escroci, netoți, nătîngi, neghiobi, nătărăi, nerozi, gură-cască, fluieră-vînt, tîrîie-brîu, prostălăi, tonți, tăntălăi, găinari, nemernici, ticăloși, hoțomani, potlogari, canalii, șarlatani, ciorditori, manglitori, borfași, pișicheri, tîmpi, șmecheri etc. etc. etc. Multe dintre cuvintele de mai sus sînt de origine turcă. Dar nu turcii sînt vinovați de larga lor răspîndire pe scena noastră politică. E vorba, mai curînd, de înclinația masochistă a unui electorat „blînd, ospitalier, plin de dor și jale”. „Asta-i situația!”, „N-o fi dracul chiar atît de negru!”, „N-ai ce-i face!” – iată lozincile tradiționale ale moralei politice de pe la noi.

— Andrei Pleșu, „Clasa politică. Dicționar de sinonime”, Dilema, 30 iulie 2026

Ne permitem să completăm acel „etc.”

Lista maestrului este formidabilă, dar politica românească a muncit prea mult pentru a rămâne fără contribuția epocii noastre.

Putem adăuga:

șmenari, coțcari, șnapani, panglicari, matrapazlâcari, papugii, farisei, impostori, profitori, ariviști, parveniți, oportuniști, cabotini, fanfaroni, saltimbanci, palavragii, demagogi, mistificatori, delapidatori, căpușe, lipitori, ciocoi, satrapi, vătafi, baroni, combinagii, sinecuriști, traseiști, clientelari, cumetri, yesmeni, lingăi, pupincuriști, trepăduși, măscărici, marionete, slugi, unelte, nulități și neisprăviți.

De curând am auzit una nouță: pantofari. La ce s-o fi gândit autorul? Și, tot la scara blocului, una hazlie: titireji.

O ocupație, o mie de întrebuințări

Bogăția vocabularului vine din fișa postului. Politicianul poate administra, dacă se pricepe. Poate legifera, dacă înțelege ce votează. Poate guverna, dacă nu-l depășește situația.

Dar poate și împărți sinecuri, negocia funcții, fabrica doctorate, instala rude, îndopa clientela și apăra interesul național exact când interesul personal este prins cu mâna în buzunarul statului.

Fiecărei îndeletniciri îi corespunde un cuvânt.

Când minte, este demagog.

Când schimbă partidul, devine traseist.

Când se cocoață fără merite, este arivist.

Când execută ordine, e marionetă.

Când lingușește șeful, devine trepăduș.

Când fură grosolan, este borfaș.

Când fură cu proceduri, comisii și consultanță juridică, este… demnitar.

Ultima denumire vine și cu mașină, secretară și imunitate.

Limba română nu insultă. Constată

„Sinecurist” este specialistul care încasează un salariu pentru o activitate pe care nici instituția n-o poate identifica.

„Baron” este administratorul informal al unui județ confundat cu moșia personală.

„Combinagiu” desemnează politicianul capabil să transforme orice calamitate, program european sau achiziție publică într-o oportunitate de familie.

Până și „căpușă” are precizie biologică:

personajul se atașează de o companie publică, se hrănește discret, se umflă progresiv și cade numai când gazda este aproape stoarsă. Apoi caută altă instituție sănătoasă.

Dicționarul nu face aici literatură. Face administrație publică descriptivă.

Politicianul total

Același om poate fi impostor prin pregătire, arivist prin carieră, demagog prin discurs, traseist prin biografie, sinecurist prin venituri și patriot prin declarația de avere.

Nu trebuie să alegem un singur cuvânt. Avem personalități politice complexe.

Astăzi conduce agricultura, mâine energia, poimâine cultura, iar săptămâna viitoare explică politica externă. Competența lui nu vine din cunoașterea domeniului, ci din disponibilitatea de a accepta orice fotoliu.

Țara îl cheamă. Întâmplător, țara îl sună întotdeauna de pe numărul președintelui de partid.

Nu ducem lipsă de cuvinte

Nicio ocupație nu bate politicianul în sinonime fiindcă nicio alta nu a obligat limba română să muncească atât pentru a descrie varietățile aceleiași nenorociri.

Nu ducem lipsă de vocabular. Ducem lipsă de consecințe.

Îl identificăm pe hoț, îl numim corect și apoi îl votăm pentru că „măcar a făcut ceva”. Îl vedem pe incompetent și îl iertăm fiindcă „toți sunt la fel”. Îl prindem pe traseist schimbând a patra doctrină și îi admirăm flexibilitatea.

Dicționarul va continua să crească.

Politica românească cercetează, experimentează și produce necontenit noi forme de ticăloșie publică. Limba vine după ea și le botează conștiincioasă.

Noi avem întotdeauna cuvântul potrivit pentru asemenea oameni. Ne lipsește, deocamdată, gestul potrivit pentru a scăpa de ei.