Neamul lui Sarsailă. Când greșești destinatarul SMS-ului…

Pe cuvânt, şi fără urmă de dubiu, dracu’ m-a pus! Numai dracu’! Acuma, asta e, nu scâncesc pe aci în legătură cu chestiunea în cauză. Mărturisesc, doar, spăşită, că dracu’ m-a pus. De ce spun asta? Păi, uite, de-aia…

Cum dă sfântu’ să fie un copac pe marginea drumului pe care mă aflu şi eu, cum intru, cum altfel, taman în el. Şi încă în plin. Deci… Prin toamna lui 2019, în miezul unei nopţi îngheţate ca lemnele fără foc, trimit cuiva foarte drag – adică eu aşa am intenţionat – un SMS. De-ăla cu iubi mult, pupi maximum, sufleţel scump, nb.





Doar că, având telefon nou – eu le cam stric, recunosc, fapt pentru care sunt o pagubă la casa omului şi bietul om trebuie să-mi cumpere mereu altul nou, ca să nu mă întorc în cretacic şi să fiu şi eu în rând cu lumea, adică având un telefon – fără ochelari, chioară şi cheaună de somn, n-am nimerit numele celui căruia voiam să-i trimit mesajul de noapte bună.

Adică am selectat alt nume. Pe-al administratorului blocului în care stau. Mi-am dat seama de greşeală, doar după ce am trimis mesajul. Drept care, aşa cum era corect, îi scriu administratorului – de data asta, trezită brusc din toropeală şi cu ochelarii călare pe nas – că îmi pare rău de inconvenient, că s-a întâmplat dintr-o eroare şi că prezint, normal, scuze.

Am crezut că domnu’ înţelege şi că s-a închis incidentul. Vreo trei luni mai târziu, mă duc, ca omul, să plătesc întreţinerea. De regulă, chestiunea intră în atribuţiile bărbatului casei. Dar atunci, nefiind el acasă, m-am dus eu. Ce-a urmat, e de-a dreptul, de comă. Drept care, n-am mai călcat pe la administraţie. Până aseară, când trebuia plătită întreținerea. Și uitasem până şi eu că n-ar mai trebui să dau ochii cu administratorul.

Păi nu ziceam mai sus de-ăla cu coarne? Că m-a pus, că m-a-mpins, că m-a trimis? Daaaaa, şi-a băgat dracul coada. Urc o sută de etaje – vorba vine – şi intru în… biroul administratorului. Un loc ticsit cu de toate, adică vreau să spun că, de îndată ce s-a încurcat vreunul din bloc de ceva prin casă, cum a dus şi depozitat aici.

Aşa că, spaţiul e suprasaturat de cărucioare, biciclete, lăzi cu sticle, cutii cu haine vechi, ghivece cu flori, saci de ciment, oale nefolosite, ziare, pliante, borcane cu murături, butoaie cu varză, cartoane şi nailoane, câte un obiect disparat de mobilier şi câte şi mai câte. Talciocul e nimic pe lângă asta. Mai în centru, aşa, ca un rege, tronează biroul – mă rog, o masă veche, care se mişcă şi scârţâie la fiecare literă scrisă temeinic de administrator – omului cu catastifele blocului. Iar pe o margine a încăperii, câteva scaune la fel de ramolite. Ca masa. Că nu pot, din motive obiective, să zic ca administratorul. Aşa…

Urc, cum ziceam, mai multe trepte decât spre cetatea Poienari, a lui Ţepeş, şi intru în… birău, dând, ca omul, bineţe. Pe scaune, câteva babe, care moţăie cuminţi, în aşteptarea chitanţei şi un adolescent rebel, care lălăie, oarecum în surdină şi spre disperarea administratorului, o manea. Acum, nu ştiu dacă administratorului nu-i place acest gen, dar, cert, îl încurcă la numărat banii şi făcut socotelile.

Când eu dau bună seara, mai multe capete se întorc, mirate, către mine. Administratorul ridică nasul din hârtii şi ochelarii pe creştetul capului, apoi, cu viteza vântului turbat, sare să-mi iasă în întâmpinare, aşa cu banii în mână, cum se afla. În grabă, îi intră piciorul în piciorul mesei – strâmbă şi şubredă, cum am spus – el, după poticnire, prinde viteză printre murături şi begonii, ca rapidul de Ploieşti, după ce trece de Chitila, masa fâlfâie ca aripile de cocoş când văd o găină bleagă, banii din mâna administratorului se împrăştie ca manifestele din „Pistruiatul”, adolescentul sare, ca o iadă, să prindă masa, babele se îmbulzesc, trezite din amorţeală, să recupereze banii dintre toate ciurucurile din încăpere.

Dar administratorul, în tot haosul, cu şapca în mână – bine că nu avea fes, ca altă dată – e politicos: „săru’ mânuşiţele, doamna Marcu. Scumpă la vedere, scumpă… O încântare să vă avem printre noi”. Şi către babele care adună bancnotele de pe jos: „puneţi pe masă tot, nu în buzunare, că ştiu cât a fost acolo!”. Băiatul propteşte masa cu un sac de ciment, babele se refugiază iar pe scaune, cu grabă, ca să nu rămână fără loc, iar administratorul se grăbeşte, cum a zis, să îmi pupe mâna.

Nu mă dezmeticesc bine, că domnu’ zice: „doamna Ionescu, doamna Popescu, facem şi noi un loc aci, între noi, că e venit doamna Marcu!”. Mie îmi vine să leşin. Şi se prea poate să pic printre gioarsele de aici, că prea mă bolboroseşte pe la lingurică. Dar administratorul continuă: „hai, să ne mişcăm mai cu talent, că dânsa nu are timp de pierdut ca noi. Nu zic s-o băgăm în faţă, că mai avem şi noi, dacă stă, parte de ochii dânsei, dar un loc să-i oferim, se poate!”

Eu, desigur, refuz şi le îmbii pe doamne să stea liniştite pe scaune. Şi încerc să-mi salvez mâna dreaptă – mai am, pe cuvânt, treabă cu ea – dintre mâinile molatice ale administratorului. Totodată, dau să mă feresc din calea privirii dezmăţate a acestuia. El îşi drege oarecum glasul şi, fierbând ca laptele în ibricul de pe foc, se duce la birou. Însă, în timp ce încearcă să numere banii recuperaţi, stă cu privirea pe mine.

Şi zice, suav, convins că babele sunt adormite, adolescentul e prins cu maneaua lui, iar eu sunt nerăbdătoare să-l ascult: „n-aţi mai dat niciun semn. M-aţi lăsat aşa. M-aţi sedus şi m-aţi abandonat. În fiecare zi, m-am gândit la dumneavoastră”. Poftim, de-aia n-am mai venit eu, de trei ani, să plătesc întreţinerea. Şi atunci, tot aşa, mai lipsea covorul roşu de la Oscar.

Ăsta, administratorul, are încă în gând afurisitul ăla de SMS. Îmi înjur, cu simţ de răspundere, proasta inspiraţie de a nu-mi fi lăsat soţul să dea ochii cu el, dar şi pe dracu’ cel nemernic, care m-a pus să vin. Că dracu’ m-a pus. Doar nu fugea administraţia din loc şi administratorul cu banii. Mă rog, ultima parte a supoziţiei e viabilă, s-a mai întâmplat să bage câte unul, cum ar veni, vastu’ şi să dispară, ca măgarul în ceaţă.

În timp ce pe mine mă râcâie o mie de invective – la adresa mea, a administratorului, a dracilor care m-au smuls din faţa calculatorului – administratorul îşi aşază, discret, cravata la gât şi, cu scuipinol, îşi drege, într-o doară, freza, sprânceana stângă şi mustaţa. Zâmbeşte, râde, încearcă să fie spiritual.

Şi iar: „se poate, doamna Marcu? Să nu mai treceţi deloc pe la noi? Să ne lăsaţi să vă ducem dorul? Să nu ne mai daţi bineţe printr-un telefon? Să nu vă pese că ne perpelim aci, fără dumneavoastră? Că tare ne-aţi mai lipsit!” N-am zis eu, dracu’ m-a pus! Mi se pare că toată lumea se uită chiorâş, că toţi cei de faţă au zâmbre cu subînţeles în colţul gurii, că pe mine mă inundă indignarea. George Clooney nu putea să-mi spună că mi-a dus dorul! Şi, într-o clipă, iau o decizie radicală: plec. Fără să-mi vină rândul să plătesc întreţinerea.

Şi, parol, hotărâtă să nu mai calc, în viaţa mea, pe aici. Poate, doar dacă se schimbă administratorul şi eu nu mai greşesc destinatarul vreunui SMS, când noaptea e crăcită bine a somn. În urma mea, se aude masa căzând, mai ceva ca şrapnelele la Vidin, semn că ăla, nebunul, iar a dat peste ea şi peste propteaua ei. Vreo două babe bodogănesc, firesc, supărate şi administratorul susură, ca Dunărea la cazane: „ah, iar îmi scăpaţi printre degete!”

Recunosc cinstit, de multe ori, în viaţă, în acţiunile pe care le-am întreprins, mai bune sau mai rele, mişcările mi-au fost dictate şi susţinute, nu de Dumnezeu şi de liota de sfinţi, cum ne dorim toţi, ci de Sarsailă nebunul, ăla cu coarne, cu inima tuci, cu gânduri necurate. Dar, pe cuvânt, cu nebunii e mai bine să nu te pui. Aşa că, dacă mă mai împunge şi împinge vreun drac să nu stau în banca mea, dau, serios, foc întregului iad. Să ardă toţi dracii în hârdaie şi să nu mă mai pună în aşa ipostaze.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...