Periniţa, jocul sărutărilor furate, s-a născut, deopotrivă cu veşnicia, la sat…

S-a plăsmuit, cine mai ştie, din ce… Poate din dorinţa de a încheia în chip de dezmierdare o etapă. De a se săruta cu toţi cei care ar fi putut să fie aleşi. Dar n-au fost. Poate din nostalgia tinereţii vremelnice s-a plămădit. Poate dintr-un jurământ ce nu trebuia încălcat. Poate din oprelişti care stârneau. Nimeni nu mai ştie azi să spună din ce s-a încropit Periniţa, nebunul joc al sărutărilor directe şi înfocate. Şi cui, la urma urmei, îi mai pasă? Dar, cert, ea, Periniţa s-a născut, demult, tare demult, în comuna prahoveană Bătrâni. Azi, cel mai adesea, aici vorbeşti parcă a pustiu, când aduci vorba despre ea…

Un joc acolo, şi Periniţa asta…

Despre comuna prahoveană Bătrâni se poate spune – paradoxal, dar adevărat – că e cea mai veche şi, totodată, cea mai nouă dintre localităţile acestui judeţ. Pe de o parte, pentru că ea are mai bine de 600 de ani de atestare documentară, ca să nu mai vorbim că, aşa cum arată unele cercetări, ar fi fost viaţă prin locurile acestea încă din vremea neoliticului, şi pe de alta pentru că ea, comuna, a fost reînfiinţată, din punct de vedere administrativ vorbind, doar de vreo 16, 17 ani. Veche şi nouă în acelaşi timp, localitatea nu se diferenţiază cu nimic de altele, de acelaşi fel, din Prahova, ori de altundeva. Oamenii sunt săraci, zona neoferind foarte multe oportunităţi, copiii – câţi mai sunt – se duc, mai mult sau mai puţin la şcoală, uneori doar alocaţia fiind cea care îi determină să bată drumul spre sălile de clasă, numărul animalelor deţinute în gospodărie scade, în vreme ce urşii, altă dată străini de aceste locuri, încep disperaţi să coboare către sat, eternele probleme cu retrocedări de păduri sau terenuri se găsesc şi aici, media de vârstă este, ca mai peste tot, una înaintată, numele comunei nefăcând câtuşi de puţin notă discordantă cu realitatea din localitate. Banalitate pe toată linia, s-ar putea afirma la prima vedere. Ce să scrii despre o astfel de localitate, unde nu se întâmplă nimic, unde nu există nimic ieşit din comun, unde nimeni nu se evidenţiază prin nimic? Doar că, scormonind mai abitir, şi, din păcate, nu este un lucru ştiut şi apreciat de toţi fiii satului, aici s-a născut – pentru că trebuia, ca fiecare dintre noi, să aibă un loc de naştere – Periniţa, celebrul joc românesc care se desfăşoară la nunţi, botezuri sau petreceri mari. Nimeni nu mai ştie când s-a jucat, întâi, la Bătrâni, Periniţa. Bătrânii satului, adesea gârbovi şi neputincioşi, ştiu de la bătrânii lor, care la rându-le ştiu de la bătrânii de dinaintea lor, şi tot aşa, povestea Periniţei. Au spus-o, când au avut şi când n-au avut prilejul, au vorbit, ei între ei, despre ea. Ca despre cineva drag, care s-a născut, prin voia Domnului, chiar pe locurile lor. Tinerii ştiu mai puţine lucruri despre Periniţa. Sau nu ştiu deloc. Pare că nu i-a interesat un astfel de lucru. Informaţia, când a venit, pe cale orală, comunicată de cei în vârstă, a trecut pe lângă ei, ca un fum, ca o boare, fără să-i acorde importanţă. Aici s-a născut Periniţa… Ei, şi? Ce mare lucru? Un joc acolo, şi el… Ce însemnătate poate să aibă un astfel de fapt? În anii din urmă, lumea, chiar şi la Bătrâni, vorbeşte, după cum le-a adus viața pe toate, despre telefonia mobilă, despre internet, despre plecările în Spania, la căpşune, despre distanţarea socială, despre pandemie, despre Putin și despre Zelenski. Nu despre Periniţa! Aşa că, documentarea a curs opintit, greoi, cu hopuri. În compensaţie, pentru că există – aşa vrea Dumnezeu – o lege a compensaţiei întotdeauna, am avut privilegiul să stau de vorbă şi cu oameni care, într-un fel sau altul, au picurat în jocul Periniţei lumină şi dragoste. Şi un strop din sufletul lor.

De pe când făcea plopşorul pere…

O doamnă respectabilă din sat, nevastă de fost primar, Maria Nenciu, avea să-mi povestească lângă clădirea primăriei: „Jocul Periniţei a început aici, demult, demult, când plopii făceau, cum spunea bunica, pere şi răchita micşunele. Când se înălţa pe locurile astea, din piatră grea, de râu, una dintre cele mai vechi biserici ale ortodoxismului. Când în cimitirul din apropierea ei nu existau cruci, ci doar bolovani imenşi, pe care mâna meşterului din sat încrusta cu dalta, într-o limbă total necunoscută nouă, celor de azi, numele mortului. Când apa Bătrânencei sărea printre pietre lin şi blând, ca un cântec oftat de cimpoi. Când vacile şi oile sătenilor trăiau în bună convieţuire cu urşii de pe munte, ba chiar stăteau la sfat. Când, da, satul avea un sfat al bătrânilor, care discuta problemele stringente ale localităţii. Adică, aşa cum zicea bunica, demult, tare demult… Nu era nuntă în sat să nu se joace Periniţa. Pe atunci, tot omul îşi făcea nunta duminica şi ea ţinea trei zile. Dar sâmbătă, acasă la ginerică şi acasă la mireasă, separat, erau vedrele. Aşa se numeau petrecerile prin care spuneau rămas bun burlăciei. Mirele petrecea un timp la el acasă, cu fete şi băieţi, apoi pleca împreună cu toţi invitaţii săi, la mireasă. Aici, când se adunau laolaltă, începea jocul Periniţei. Din vreme, mireasa îşi pregătise, cum cerea tradiţia, perniţele. Două la număr, făcute din mătase albă, materialul şi culoarea semnificând puritatea tinerilor, umplute cu lână, ca în timpul jocului să nu îi doară genunchii pe cei care îngenunchiau pe ele, cu volănaşe roşii pe margine, care însemnau iubire curată, cu doi porumbei cusuţi identic pe cele două perniţe, care ţineau în cioc o panglică tot roşie, pe care era încrustat numele mirilor. Se întâmpla la unele case ca perniţele să fie predate din generaţie în generaţie, doar panglica era schimbată şi trecut pe ea numele actualilor însurăţei. Se spunea, însă, că acest lucru aduce ghinion, adică era preferabil ca perniţele să fie noi, făcute de prima dată cu numele miresei şi al ginerelui. Aşa că, de regulă, fiecare mireasă îşi făcea perniţele ei. Poate aşa se şi explică faptul că pe aici oamenii nu se despărţeau înainte, trăiau împreună, în bună pace şi înţelegere, până la adânci bătrâneţe. Dar să mă întorc la vedrele de sâmbătă. Era, mai mult decât a ginerelui, petrecerea miresei. Ea îşi lua perniţele şi se ducea de invita la dans ce cavaler voia. Câţi voia, de fapt, dintre cei prezenţi. Pe margine, lăutarii cântau din cimpoi, ocarină şi fluier melodia Periniţei. Mamele fetelor şi băieţilor din sat, venite, mai cu voia mirilor, mai fără, la Periniţă, cătau curioase la desfăşurarea lucrurilor. Lângă lăutari, ceilalţi tineri întindeau horă mare, iar mireasa aşeza perniţele în centru şi se săruta cu cavalerul pe care îl alesese. Apoi, trecea la altul şi se săruta şi cu el. Ginerica era alături şi monitoriza în tăcere totul. S-a pupat cu unul, cu cinci, cu toţi flăcăii din sat… Unul poate a strâns-o mai mult în braţe, altul mai tare decât ar fi trebuit. Un altul a sărutat-o mai apăsat, gata să-i ia suflul, despre altul bănuia că o place pe mireasa lui. Dar nu intervenea ginerica, orice ar fi constatat în timpul Periniţei. Era dansul de rămas bun al miresei. Mâine, adică duminica, atunci când era nunta, nu se mai săruta cu nimeni. Nu mai avea voie. Nici după nuntă. Numai cu el. Era, după dansul periniţei, numai a lui. La sfârşitul vedrelor, când cimpoiul obosise de atâta opintit şi de pe faţa celui cu fluierul curgea râuri sudoarea, mireasa îşi lua, în fine, la sărutat şi viitorul bărbat. Da, sâmbătă putea s-o pupe oricine pe mireasă. Dar duminica nu o mai pupa decât ginerica. Pentru mireasă, Periniţa era ultimul dans ca fată. Apoi devenea femeie măritată şi nu mai avea voie să joace Periniţa. Şi astfel, ca să mă întorc, se punea punct vieţii de până atunci a miresei şi, în plan secundar, a mirelui. Fetia şi fecioria se încheiau sâmbătă noaptea, când se spărgeau vedrele. Duminica, începea nunta propriu zisă şi se desfăşura ca peste tot. De fapt, am putea spune acum că aveau loc două nunţi. Prima, numai cu tineret, desfăşurată sâmbătă seară. Sigur că se mai infiltrau, curioase, şi femeile din sat, dar, în general, acolo erau adunaţi numai tinerii. Şi lăutarii, fără de care jocul Periniţei nu se putea. Ultimii care au cântat Periniţa la vedre sunt Gheorghe Arion şi Ion Petecilă. Uneori, venea cu ei şi Marin Chisăr. Nu mai puteţi vorbi, din nefericire, cu lăutarii. S-au dus. Apoi, duminica, era nunta cu socri, naşi şi nuntaşi şi, implicit, cu dar. Din păcate, Periniţa a murit. Cimpoaiele s-au pierdut şi ele, prin vreun pod hurducat de trecerea anilor, şi cine să le mai ducă grija şi dorul? Fluierul fermecat a ajuns la gunoi, stricat şi el de nepăsarea oamenilor şi mantia grea a timpului. Periniţa nu se mai dansează, azi, la nunţi. Nu se mai fac vedre sâmbăta, căci se face chiar nunta sâmbăta. Dacă, totuşi, vreunul din sat, mai cu dare de mână, care doreşte să facă cheltuială şi pentru vedre şi pentru nuntă, mai face vedre pentru jocul Periniţei, foloseşte perniţe de la magazin. Unele dintre ele sunt turceşti, chinezeşti sau de altă naţionalitate, dacă pot să spun astfel. Cum găseşte omul la magazin. Oricum, nu cusute cu grijă de mâna miresei înainte de nuntă… Sau, şi mai simplu, însurăţeii pun jos, dacă joacă Periniţa, o batistă. Şi cam asta ar fi. Am ştiut că, într-o zi, cineva se va arăta interesat de jocul ăsta. Am ştiut că, la un moment dat, va veni clipa să scotocim prin amintiri după Periniţa. Din păcate, şi amintirile s-au estompat. Am îmbătrânit şi eu, ca tot omul…”

Din temelia Periniţei

Mai apoi, învăţătoarea Aurelia Mâzgoi, spre care am fost îndreptată, mi-a povestit: „Ehei… Periniţa… Un capitol, din păcate, încheiat mult prea devreme şi mult prea anapoda. Nu trebuia să se întâmple astfel. Unii îşi fac din lucrurile pe care le au în ograda proprie brand, vor să le popularizeze, vor să le impună în Uniunea Europeană, vor să ceară drepturi de autor pentru ele. Vor să le ducă mai departe. Poate că sunt importanţi şi cârnaţii de Pleşcoi, deşi nu ştiu cât de reprezentativi sunt, dar eu cred că Periniţa era ceva neasemuit. Ceva cu care ar fi trebuit să ne mândrim. Am lăsat-o, însă, noi, fiii ei, să moară. Fără lumânare şi fără să ia sfânta împărtăşanie… Sute de ani s-a cântat şi s-a jucat Periniţa. Nu era nuntă fără ea. Şi atunci erau nunţi multe. Tot omul se căsătorea, cu nuntă, într-o zi. Nu era petrecere fără ea. Ştiau înaintaşii noştri să petreacă. Periniţa era mereu prezentă. Şi ea a plecat în lume, de aici, din vatra Bătrânilor. Aici are semnat actul de naştere. Aici i-au fost părinţii şi rădăcinile. Şi, culmea, aici a murit… Ca dascăl şi ca interpret de muzică populară, am cântat-o şi am jucat-o şi eu, cu copiii sau singură, pe multe scene ale ţării. Şi ştiu că era cel mai aşteptat, cel mai emoţionant, cel mai dorit joc, dintre toate cele care se puneau în spectacole. Acuma – şi vă spun cu mare tristeţe – Periniţa a sucombat. A venit civilizaţia peste noi. Şi tăvălugul ei a luat cu el şi rădăcinile noastre. Ce Periniţă să se mai joace astăzi, ce tradiţii să se mai păstreze, când alte genuri sunt mai importante? Acum e la modă maneaua. Şi încă aceea brută, care are ca tematică doar banii, duşmanii, maşina şi femeile. Fără niciun mesaj, fără nicio noimă. Nu e nuntă fără manele, acest gen care nu aparţine neamului nostru şi care nu spune nimic, nu transmite nimic. Eu sunt parte a temeliei acestui pământ şi, impresionată de faptul că Periniţa a murit cu zile, am scris, într-o carte de poezii, pe care am scos-o la editura părintelui Tănase de la Valea Plopului, nişte versuri despre Periniţa. Căci înainte nu exista niciun vers, era doar melodia care se cânta la vedrele de sâmbăta. Lăutarii o cântau doar, nu avea pic de parfum de vers. În viziunea mea, Periniţa sună cam aşa: <<Periniţa din Bătrâni, hop şi aoleu, o cunoaştem din străbuni. Prima dată s-a jucat, chiar aici, la noi, în sat. Nu erau pe nicio cale instrumente muzicale, nici pe deal, şi nici pe vale, nici pe vreo altă cărare. Pe la nunţi şi pe la hori, fete mândre şi feciori au cântat în graiul lor şi-au jucat până în zori. Au făcut cercul mai mare şi-au cântat aşa de tare: cine hoacă Periniţa, Periniţa mea, să sărute şi guriţa, Periniţa mea. Pune batistuţa jos şi sărut-o cu folos. Apoi ciobănaşi la oi au făcut şi muzici noi. Fluier, caval şi cimpoi şi cântau în ritm vioi. Şi aşa s-a răspândit jocul nostru moştenit. În toată România mare şi-n lume, peste hotare. Cine joacă Periniţa, să sărute şi guriţa, hop şi aoleu…>> A făcut şi unchiul meu, pentru că noi suntem, într-un fel, neam de muzicieni, nişte versuri pentru Periniţa. Dar putem să facem orice. Jocul sărutărilor nu mai există. Am avut în sat şi un ansamblu folcloric, care se numea, cum altfel, Periniţa. Dar nici măcar el nu mai există. Arar, foarte arar, ca să revin după această paranteză, se mai gândeşte cineva să joace Periniţa. N-am să înţeleg niciodată de ce nu suntem în stare să ne păstrăm legaţi de rădăcinile noastre. De ce ne rupem cu uşurinţă de ele. De ce renunţăm la lucrurile care, odinioară, ne-au fost aproape. Poate e în legea firii să fie aşa, poate nu. La nunta mea, am mai jucat Periniţa, la a copiilor mei nu. Despre nepoţi, nici nu cred că mai poate fi vorba. Mai păstrez încă, unele în ladă, altele pe pat, pentru frumuseţea lor, câteva perniţe de odinioară. Dar nici măcar eu, care îmi scot pălăria când este vorba despre tradiţii, nu le mai am pe cele de la nuntă, pe care le-am pregătit special. Vi le voi arăta. Respect cu tot sufletul meu trecutul şi sper că viitorul se va mula, la un moment dat, pe el. Îmi place şi apreciez toate cântecele venite de departe, din vremuri uitate, îmi plac toate cusăturile rămase de la mama, care le făcea în nopţi lungi de iarnă, cu mâna ei, apreciez tot ce e obicei şi tradiţie. Chiar dacă, discret sau în zvon de clopote, ce-i vechi moare. Se duce. Sucombă. Mă fac, toate astea, să mă simt mai bogată, mai împlinită. Poate că, dacă azi a întrebat cineva de Periniţa, mâine o vor juca la nunţi, măcar în alte colţuri de ţară, dacă nu şi la noi, la Bătrâni, tinerii dornici de sărutări furate şi pe faţă, totodată. Ăsta e paradoxul: la Periniţă eşti şi imoral şi moral în acelaşi timp. Le îmbini pe amândouă şi nu se supără nimeni. Fructul interzis este la vedere”.

Când plec de la Bătrâni, locul unde s-a născut demult, demult, jocul sărutărilor, mi se pare că aud, discret şi şăgalnic, cum se înfoaie cimpoiul şi cum susură fluierul, în ritm de Periniţă. În mijlocul unui cerc, cele două perniţe cu porumbei sărută genunchiul unei mirese şi ai unui tânăr. Şi mă întreb: a fost, oare, aievea sau…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...

Ultimele articole