Ruinele de pe malul Dâmboviței: povestea Mănăstirii Chiajna, vestigiul ridicat la sfârșit de secolului al XVIII-lea

La granița dintre București și Ilfov, pe malul Dâmboviței, se înalță una dintre cele mai impresionante ruine ale sudului țării. Mănăstirea Chiajna, monument istoric ridicat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, păstrează urmele unei ctitorii pe care doi domnitori fanarioți au gândit-o ca pe cel mai măreț lăcaș de cult din zonă, dar pe care războaiele și epidemiile au împiedicat-o să-și trăiască destinul. Astăzi, istoria lăcașului rămâne strâns legată de județul Ilfov și de numele uneia dintre cele mai puternice figuri feminine ale Țării Românești.

Ctitoria începută de Alexandru Ipsilanti și terminată sub Nicolae Mavrogheni

Lucrările la marea biserică a Mănăstirii Chiajna-Giulești au pornit în timpul primei domnii a lui Alexandru Ipsilanti (1774–1782), conduse de o echipă a arhitectului zidar Johann Rathner. Șantierul a demarat în 1780, dar a fost întrerupt doi ani mai târziu. Construcția a fost reluată și încheiată zece ani mai târziu, sub domnitorul fanariot Nicolae Mavrogheni.

Documentele vremii arată că Alexandru Ipsilanti își dorea o construcție mai impunătoare decât oricare alt lăcaș din zonă. Dimensiunile o confirmă: 43 de metri lungime, 18 metri înălțime și ziduri groase de unu până la doi metri. Cu o suprafață de 653 de metri pătrați, biserica fostei Mănăstiri Giulești depășea ca mărime biserica Mănăstirii Văcărești, demolată ulterior de Nicolae Ceaușescu, și se situa peste suprafețele Bisericii Patriarhale și a Sfântului Gheorghe-Nou.

Lăcașul a fost ridicat pe un plan tradițional, fiind considerat cea mai mare biserică pe care a avut-o vreodată această parte a țării construită în formula respectivă.

Puterea Tv

Istoria nu se repetă, dar revine în alte forme. Florian Bichir, despre lideri, memorie și slăbirea reperelor în România de azi

Războaiele otomane și epidemiile, două forțe care au frânt destinul mănăstirii

Construcția a fost prinsă imediat în vârtejul evenimentelor. La finalul secolului XVII, Imperiul Otoman declara război Imperiului Rus, aliat cu Austria, iar regiunea avea să fie traversată de noi conflicte. Mai târziu, biserica a fost asediată, bombardată și incendiată de otomani, care au confundat zidurile masive cu o cetate de apărare. În timpul Eteriei, ghiulele turcești au spulberat o parte din turla principală, iar lăcașul a fost devastat definitiv.

Documentele atestă însă că la 19 august 1792, mănăstirea era în funcțiune. Tot atunci, ciuma izbucnită în Țara Românească îl aducea la Chiajna pe mitropolitul Cosma Popescu, retras aici din calea epidemiei.

Cutremurele care au continuat să sfârtece zidurile

Pe lângă conflictele militare, monumentul a trecut prin câteva dintre cele mai puternice cutremure cunoscute în spațiul românesc. „Cutremurul cel mare” din 14 octombrie 1802, urmat de cele din 23 ianuarie 1838, 10 noiembrie 1940 și 4 martie 1977, au continuat să erodeze structura. La seismul din 1977 s-a prăbușit și partea rămasă din turla Pantocratorului.

În prezent, mai pot fi văzute zidurile masive ale navei, arcele din naos cu o parte din tamburul turlei principale, semicupolele absidelor laterale și un arc al altarului. Calea ferată București–Craiova, aflată la nici zece metri distanță, supune ruinele unor vibrații constante.

Doamna Chiajna și moșiile ilfovene care au dat numele monumentului

Deși astăzi se află pe teritoriul administrativ al Capitalei, monumentul este strâns legat de istoria județului Ilfov. În documentele vechi, zona Giulești–Chiajna era consemnată ca parte a acestui teritoriu, iar mănăstirea apărea în cadrul lui.

Numele localității Chiajna nu provine de la mănăstire, ci invers. Atât satul, cât și ctitoria își leagă denumirile de Doamna Chiajna, una dintre cele mai puternice și influente figuri feminine ale Țării Românești, ale cărei moșii se aflau în această zonă. Această legătură istorică confirmă rădăcinile profunde pe care vestigiul le are în spațiul ilfovean și îl transformă într-un simbol comun al patrimoniului celor două regiuni.