Şi vei veni…

O să vii. Din nou. Pe capul meu. Tot pe capul meu. Ştiu. E inevitabil să nu vii. Şi imposibil. Căci vii mereu. Vii de fiecare dată. E la fel de imposibil să nu vii ca, să zicem, rămânerea cerului – în noaptea asta şi-n toate nopţile din lume – fără lună şi fără stele.

Sau – şi-de asta mă întristez amarnic – transformarea mării într-un lac docil, fără pic de valuri, în toată viaţa ei de mare. Ori, Doamne Sfinte, s-ajung eu, infatuata şi nesuferita să fiu iubită de toată lumea din lume. Aolică! Mi-e şi frică de aşa perspectivă.





Adică, zic că e la fel de imposibil ca astea, să nu vii. Şi vei veni. Se simte. Şi te simţi. Şi, fir-ar, te simt şi eu. Sunt semne. Clare. Încă răzleţe. Încă puţine. Dar semne! Indubitabile. O să vii. O ştiu cu siguranţă. Nu mă laşi să mă-ndoiesc. Nu m-ai lăsat niciodată. Într-o lume plină de incertitudini, tu eşti o certitudine.

Of, n-ai mai fi fost! Ai trimis, deocamdată, buzduganul. Ca zmeul. Tâgâdâg, tâgâdâg… Prospectezi terenul. Îl pregăteşti. Arunci o sămânţă, pe urmă alta. Din tine. Apoi, în curând, mult prea în curând, o să vii şi tu. Cu arme şi bagaje. Păi, da. Cu bagaje.

Căci, la fel ca întotdeauna, ai de gând să stai ceva. Să rămâi. Să fii pe aici. Cu mine. Eu, şi tu ştii, ţi-am spus cu vorbe, că nu te plac. Şi nu te vreau. Şi nu te iubesc. Şi nu te primesc. Şi nu-mi pică bine, neam, compania ta. Dar tu, cu stăpânire de sine, râzi cu putere şi, ce tupeu pe tine, îmi mai dai şi cu tifla.

Ba, mă şi pofteşti să-ntind, degrabă, covorul roşu, ca pentru dive şi staruri. De parcă eşti vreun VIP şi tu. Sau, mai ştii, oi fi. Da’ eu nu te recunosc. Nu vreau. Eu am starul meu. Vei veni, da. Nu e cale de-ntors. Nu e modalitate să te opresc. N-o ştiu eu, pe calea asta, dar nici altă lume n-o ştie.

La-nceput, dai – mai ceva ca ăia din politica noastră – cu niscaiva praf în ochi: ai bagaje, ai comori, ai bogăţii, aduci cu tine de toate, nu vii cu mâna goală. Deci, să-ţi dau drumul, fără prea multă gargară, în casă.

Şi, doar ce mă gândesc că n-o fi chiar aşa de rău că vii, că şi începi s-arunci cu tot ce-ţi vine la mână şi să faci scandal – nu te cunosc eu? – şi să mă bagi în răcori cu aerele tale, şi să-mi interzici marea verde, marea mea, şi să nu mă mai laşi să umblu desculţă, pe nisipul ei, şi s-agiţi apele sinelii ale cerului, şi să deschizi sipetele cu vântoase şi să… Oh… Vei veni. Direct, ca-ntotdeauna, fără s-o mai iei pe după cireş.

Chiar: tu nu ştii ce frumoşi sunt cireşii înfloriţi? De unde să ştii… Până la tine, nu s-aude de cireşe. Ce întrebări mai pun şi eu… O să vii. O să vii şi-o să fii, pentru un timp, destul timp, singurul adevăr. Uite, deja – să-ţi fie ruşine! – îmi vâri cu polonicul pe gât melancolia. Şi mă-ndemni să strâng, cuminte, prin geamantane, hainele de vară.

Cu unele n-am apucat să mă-mbrac deloc! Toanto! Tu! Nu eu! Şi-mi susuri la ureche s-aştept, că n-am încotro, ploile tale, alea reci, gri, de toamnă, care ţârâie bezmetic pe sub streşini. La colţ! La colţ cu tine! Şi dă-ţi şi vreo două palme, ca să nu vin eu să-ţi trag vreo cinci!

A, să ştii că am şi-o jordie… Ce zici dacă te altoiesc cu aia? Of! Spuneţi-mi că nu vine toamna. Că vara mea nu pleacă nicăieri. Că soarele rămâne şi e şi o să fie cu mine. Mereu o să fie cu mine. Să-mi spună careva că nu-mi vine toamna, altă toamnă, în viaţă şi în lume!

Hai, minţiţi-mă frumos! Nu vine toamna! Nu vine! Nu! N-o să-mi vii iar, toamno! Pe dracu’… O să vii. Ştim amândouă. Şi tragi piciorul şi aduci, mai încolo şi iarna… Bââââââr… Mă ia cu friguri. Şi vei veni…

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Mai multe articole...