„Taxa universală” și coșmarul românesc de a fi impozitat la fiecare pas: banii în mișcare și statul la pândă

O idee simplă și (aproape) genială: să taxezi tot ce mișcă. Inclusiv extragerea de 2.000 de lei de la bancomat. Ce înseamnă asta pentru românul de rând?

Să fim serioși: în România, dacă respiri de două ori în plus într-o zi, te poți trezi cu un formular de completat. Acum, se discută o idee și mai ambițioasă: „taxa universală” pe orice mișcare de bani. Da, ai citit bine. Fie că îți iei o eugenie de la colț sau scoți 2.000 de lei de la bancomat, statul s-ar putea să vrea o părticică. „Mică de tot”, zic ei. Dar mică, de multe ori, face grămadă. Iar grămada asta ar trebui să aducă la buget peste 50 de miliarde de lei anual.

Cine a propus ideea?

Surse din zona economică susțin că ideea „taxei universale” a fost avansată de reprezentanți ai mediului de afaceri, în cadrul unei serii de consultări informale desfășurate la Palatul Cotroceni, în prezența unor consilieri prezidențiali și experți fiscali. Nu este (încă) o propunere guvernamentală oficială, ci mai degrabă o sugestie tehnocrată, menită să „inspire” executivul în căutarea unor metode rapide și eficiente de creștere a veniturilor bugetare. Se pare că ideea a fost bine primită de unii consilieri, care au remarcat „eleganța mecanismului” și potențialul de colectare fără evaziune.

Cum funcționează „taxa pe tot”

Ideea e simplă: aplici o cotă infimă – 0,1% sau 0,2% – pe fiecare tranzacție financiară din economie. Nu contează că plătești cu cardul, virezi bani pe net, ridici salariul sau plătești chiria. Orice leu care pleacă dintr-un cont și ajunge în altul ar fi „tăiat” pe drum. Statul se pune între tine și destinație ca un vameș digital și ia o bucățică.

Avantajul?
Se colectează ușor, aproape imposibil de fentat și ar umple visteria statului ca o albină harnică dintr-un stup electronic.

Cât ar putea aduce? Cifrele sunt amețitoare

Un volum estimat de 50.000 de miliarde de lei în tranzacții anual.
Aplici o taxă de 0,1% și obții: 50 de miliarde de lei la buget.
Sună simplu, nu?

Iar pentru românul de rând:

• Scoți 2.000 de lei de la bancomat → plătești 2 lei taxă
• Faci un transfer de 10.000 de lei pentru apartament → te costă 10 lei în plus
• Cumpărături de 300 de lei → adaugi 0,60 lei

Pare insignifiant. Dar gândit la scară națională, această „pălmuță” de 0,1% aplicată de fiecare dată devine o măciucă bugetară.

De ce se discută acum?

Pentru că România are un deficit bugetar gras, niște datorii înfipte adânc și o nevoie disperată de venituri rapide. Mediul de afaceri a venit cu ideea asta la Cotroceni, unde s-au făcut calculele și s-au ridicat sprâncenele. Pentru guvernanți, e o poveste frumoasă: colectare fără durere, fără evaziune, fără insomnii.

Ce spun datele?

• În 2022, sistemul ReGIS a procesat 16.198 miliarde lei
• În 2023, tranzacțiile au depășit 25.000 miliarde lei
• Plăți cu cardul în 2022: 483 miliarde lei
• Alte transferuri? Trilioane!

Nu contează dacă ești pensionar, student, corporatist sau influencer: orice faci cu banii ar fi, teoretic, taxabil. Nu când îi câștigi, ci când îi miști.

Ce-ar însemna pentru oameni?

1. Un nou tip de anxietate financiară:
Nu doar „cât costă?”, ci și „cât mă costă să plătesc?”.

2. O explozie de numerar?
Românii s-ar putea întoarce la cash, cu sacoșa cu bani în portbagaj, ca-n anii ’90. Ca să evite comisionul.

3. Un nou sport național:
Transferul inteligent. Oamenii vor începe să grupeze plăți, să-și optimizeze tranzacțiile, să se întrebe: „Merită să dau banii ăștia acum, dacă pierd 0,2%?”

Totuși, sună prea bine. Care sunt riscurile?

• Sistemele bancare trebuie actualizate: fiecare plată va implica un calcul, o reținere, o trimitere la stat.
• Micii comercianți ar putea avea probleme: pentru ei, fiecare bănuț contează.
• Populația vulnerabilă ar putea fi afectată: cei care trăiesc de pe o zi pe alta vor simți orice tăietură, oricât de mică.

Și apoi, e problema percepției: românul nu e tocmai încântat de ideea că plătește taxe fără să primească servicii reale. Încă nu și-a trecut în obicei să zică „Mulțumesc, Statule, că mi-ai luat 75 de bani”.

România, țara unde fiecare leu e urmărit… când pleacă

Paradoxul e următorul: nu știm câți bani se fură din achiziții publice, dar știm exact cât să luăm de la un transfer bancar.

România a fost mereu o țară care a iubit comisionul. Băncile trăiesc din el. Acum, și statul ar putea să-și ia „tantiema” – elegantă, digitală, invizibilă. Ca un bacșiș pe care nu l-ai lăsat, dar ți l-au pus pe notă.

O idee genială, dar și periculoasă

Pe hârtie, taxa universală e o minune fiscală: mică, discretă, eficientă. În realitate, poate deveni un coșmar, dacă nu e aplicată cu cap.

Pentru că da, 2 lei la o retragere de 2.000 nu te rupe. Dar când îți vezi extrasul de cont și realizezi că în fiecare lună ai plătit zeci de tranzacții, începi să ai flashback-uri cu vechile taxe pe aerul respirat.

Românul suportă multe. Dar nu-i lua leul fără să-l întrebi.