Toate drumurile duc la Roma! „Uomo di poca fede, perché hai dubitato?” (Reportaj)

M-apucă, uneori, aşa, un dor de ducă, de călătorii, de vacanţă, de-aş pleca, vorba aia, desculţă şi numa’ cu ce-i pe mine. Ba, ca să nu scap ocazia şi prilejul, aş tuli-o şi fără bagaje. Numa’ să plec. Când bate ceasul a dor d-ăsta, de ducă, m-aş plimba şi pân’ la colţul străzii. Cu ochii în betoane, să văd cum izbucneşte iarba de sub asfalt. Deşi, dacă tot e rost de plecare, mi-ar plăcea să ajung până colea, la capătul lumii. Doar la o aruncătură de băţ, se ştie! Să mă plimb, să vizitez, să casc gura, e una dintre marile plăceri ale vieţii. Ale vieţii mele.

La Roma ca la Babilon

Staţi să vedeţi, boieri dumneavoastră… Odată, mă sună un şef… Ştabul ăla mare. Cel mai mare. Dumnezeul locului de muncă unde eram angajată. Şi-mi zice direct, fără alte preambuluri: auzi, în cât timp zici că poţi să-ţi faci bagajul când pleci într-o vacanţă? Păi – răspund eu – în vreo două zile, aşa, cred. Ca să aleg, să pregătesc, să decid ce haine şi alte chestii iau cu mine. Da’ de ce mă-ntrebi? Ei, nimic, zice ăsta, şeful. Dacă erai gata în juma de oră, te trimiteam la mare pentru zece zile. Pe mine să mă lase inima. Aşa că, am acţioant imediat: stai aşa! În, cel mult, un sfert de oră, limbă-n limbă cu Bucureştiul, sunt spălată, pomădată, cu valiza la uşă. Fix ca soldaţii de acu’ 40 de ani, de trebuia să se îmbrace la flacăra chibritului, ca să nu stârnească zavistia în dormitor! Deci, zi-mi cu plecarea în vacanţă! Aşa că, dacă e de călătorie, de plimbare, de vacanţă, am învăţat să mă pregătesc în doi timpi şi trei mişcări. Asta e oficial. Că, pe şest pot să vă spun că geamantanul e făcut mai din vreme. Că tot mai sper că mai zice, la vreun moment dat, careva: hai, în vacanţă cu tine! Acuma, ca să fiu sinceră şi să mă întorc de unde am plecat, na, m-apucă dorul de ducă… De mă arde şi la lingurică de dorul plecării. Da’ doar m-apucă dorinţa de ducă pe cine ştie unde. Nu-nseamnă că şi plec, că nu plec! Şi să-mi permită timpul, dar nu-mi permite, nu mă lasă banii. Căci, na, nu sunt rentieră. Sau oligarh rus. Însă, de ce să zic, pe ici, pe colo, am mai făcut, din când în când, câte o escapadă. Şi, pentru că, de vreo 2000 de ani, cică toate drumurile duc la Roma, la 12 trecute fix, cum e vorba aia, am, n-am treabă, am ajuns şi eu de câteva ori aici, în Oraşul Etern. Ori al iubirii. Ori al luminii. Şi cum i se mai spune, clar, întemeiat, Romei. Îmi place Roma. Îmi place, din toate punctele de vedere. De la înjurăturile plebei, la cultura muzeelor. De la modestia străduţelor liniştite, la grandoarea Vaticanului. De la liniştea din bazilicile mici, la vacarmul, nu ştiu, Colosseumului, când are muuuuuuulte mii de suflete în vizită. Îmi place aşa de mult, că trec cu vederea chiar şi mizeria din zona gării. Trafic mare, lume multă… Ce să faci, n-ai ce să faci… Adică, csf, ncsf… Vine lume de peste tot din lume la Roma. Un adevărat, sigur, păstrând oarece proporții, Babilon. Africanii sunt la ei acasă, la Roma. La fiecare pas te loveşti de, măcar, unul, dacă nu de grupuri întregi. Şi, dacă în ce-i priveşte pe ei, mai poţi să ai un respiro, cu chinezii, nu. Sunt chinezi la Roma, ca în China. Ca la Wuhan. Că tot s-a vorbit foarte mult despre oraşul ăsta, în ultima vreme. Întemeiat, desigur, că nu mai încep şi eu cu pandemia… Au afaceri, au magazine, au locuinţe la Roma. Chinezii ăştia, zic. Nordicii. Şi ei vin în număr mare în oraşul etern. Dar vin, văd, admiră, mănâncă – foarte mult, dacă e să am o opinie… Şi ne merge nouă pâra că mâncăm mult pe la all inclusive, în vacanţe… – şi pleacă. Şi din cele două Americi, de Nord şi de Sud, vin. Cei mai mulţi colecţionari, pasionaţi de artefacte, de monede, de obiecte de patrimoniu. Aşa că, dacă din, nu ştiu, catacombele Romei răsar braconierii de comori de demult, primii interesaţi de… marfa lor sunt americanii. Şi, desigur, la Roma, vin şi d-alde noi, românii. Unii vrăjiţi de cultura şi istoria, nu-i aşa, strămoşilor noştri, că doar am învăţat la şcoală că ne tragem din Decebal şi Traian, alţii în admiraţia lu’ domnu’ euro, primit uşor, la orice colţ de stradă, numai dacă întinzi mâna. Şi nu doar. Însă, nu e de lansat acum în alte chestiuni.

Un pic de bucătărie. Italiană…

Cine, încă, n-a ajuns la Roma, e cazul să se gândească să pună orașul ăsta pe lista cu destinaţii mirifice. Roma nu e oraşul pe care să-l vizitezi, să-l iei la pas, să-l ştii, dintr-o singură călătorie. Fie ea şi de zece zile. N-ai cum, nu se poate. (Că nici Roma n-a fost făcută într-o zi). Da, da, la Roma, ca niciunde în altă parte, se merge pe jos. Mult! De pici lat seara când ajungi la locul de cazare. Ba, ai şi bătături în călcâie, de cât ai mers. Te duci în toate piaţetele, Navona şi Spaniei fiind cele mai cele, la Fontana di Trevi, la Villa Borghese, la toate muzeele, la Bazilica San Pietro, la Vatican, la toate bisericuţele, la Colosseum, la Pantheon, la Colina Palatină, la Forumul Roman, la Capela Sixtină, la… Dar, eşti departe de a fi văzut şi aflat mare lucru. Pentru că la Roma, numai să fii chior să nu vezi cum, din fiecare piatră, din fiecare fir de iarbă, izbucneşte istoria. Aoleu, n-am zis de mâncare. Dar cine a fost la Roma ştie. Ştie că bucătăria italiană este una delicioasă. Dacă ai ajuns la Roma, e musai să guşti – e un fel de-a spune, că mănânci de rupi – pizza şi pastele şi – ah, mamă! – gelato. Toate minunate, toate de vis, da’ gelato… Recunosc că sunt în fascinaţia gusturilor fabuloase de gelato. Amarena! Cu arahide şi cireşe! Choco arancia! Gnutella cu sorbet de ciocolată şi zabaione! Şi nu mai zic, că mi se face rău, înainte să termin de scris articolul ăsta. Nu că l-am avut ca temă de la șefi, dar, dacă tot m-am apucat, nu las treaba făcută numai pe jumătate. Ce mai… Mori mâncând la Roma. De toate. Din toate. Trebuie s-o iei pe fiecare străduţă, să simţi fiecare aromă, să te încarci, pentru o vreme, de Romă… Trastevere e un cartier pe care zic să nu-l ratezi, dacă vrei să mănânci bine, ieftin, din plin şi să simţi aerul marelui imperiu de altă dată. Ca să nu mai zic că, în suburbii, la Ostia, de exemplu, Roma are şi mare. Tireniana. O minunăţie de port, de mare, de sat, de plajă. În general, fără aglomeraţia de la Mamaia sau din Vama Veche. Dar, uneori, cu destule fiţe.

Recunosc, mi-e foarte dragă Roma şi, mai ştii, oi fi subiectivă şi d-aia zic numai de bine. Atât de dragă îmi e, încât scriu şi o carte a cărei acţiune se petrece la Roma. (Vă invit la lansare. În curând…).

Esențe…

Când am început să scriu textul de față, m-am întrebat şi m-am întrebat, şi m-am întrebat iar, despre care dintre frumuseţile şi minunile Romei să scriu. A, mi-am zis, Colosseumul, despre el trebuie să scriu. Acolo, ascunse, pitulate, acoperite de praful istoriei, sunt poveşti, sunt vieţi, sunt morţi, sunt… Dacă scriu despre Colosseum, n-am cum să nu vă atrag atenția. Pe urmă, m-am răzgândit. Oricine vrea să scrie, ca mine, despre Roma, clar o ia cu măreaţa şi impunătoarea clădire. Şi să nu fi fost vreodată în Cetatea Eternă, dacă dai căutare, faci un dosar din ce au scris alţii. Vaticanul! Vaticanul mi-am spus, apoi. Stat în stat. Mistere, tainiţe, credinţă, intrigi, papi, ba şi o papesă, şi câte şi mai câte. Vaticanul e imperial. Vaticanul e zvâcul. Vaticanul e miezul şi inima creştinătăţii. Despre Vatican să vă povestesc. Încheg o poveste de vis. Dar, iar m-am gândit că toată lumea face la fel. Şi am renunţat. Oricum, ca să vorbeşti despre Vatican, în tot întregul şi în toată splendoarea lui, e imposibil. Şi din lipsă de timp ori spaţiu, dar şi pentru că suntem departe, noi, simpli muritori, ce suntem, să ştim tot despre Vatican. Şi, căutând printre multele poze de la Roma am dat de asta cu „Uomo di poca fede, perché hai dubitato?” Cuvintele îi aparţin lui Iisus Hristos, când mergea noaptea, pe apă, şi se îndrepta către ucenicii săi. Şi mergea pe apă, pentru că vântul luase barca, iar El putea să facă şi asta, să meargă pe apă. Ucenicii s-au speriat, crezând că e o fantomă. I-a liniştit Iisus, dar îndoiala încă persista. Şi, când Petru i-a strigat să-i spună să vină la El, pe apă, dacă, într-adevăr, e cine zice că e, Mântuitorul i-a spus: vino! Doar că, vântul bătea tare, noaptea era neagră, Petru s-a temut. Doamne, mântuieşte-mă, a strigat, crezând că se duce la fundul apei. Iisus i-a întins mâna şi i-a spus: „Uomo di poca fede, perché hai dubitato?”. Omule cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit? Şi-a stat şi vântul, şi s-au urcat şi-n barcă toţi şi toţi au strigat: Cu adevărat eşti fiul omului!

Nu sunt vreo habotnică, dimpotrivă, mă duc la biserică doar când nu e popa înăuntru şi biserica e goală şi sunt numai eu cu Dumnezeu. Dar, mi se pare că, dacă te duci la Roma, dacă ai vizitat toate bazilicile şi, clar, Vaticanul, asta e esenţa creştinătăţii. De aici se porneşte, de aici se face primul pas.

Aşa că, la ziar, n-o să trimit niciun peisaj dintre multele fotografiate la Roma. Nici ziduri cu cele mai impresionante şi frumoase clădiri. Nici alte chestii pe care le pozează toţi, în vacanţe la Roma. Nu vreau să fiu comună, nu vreau să fiu ca toată lumea. O să trimit alte poze, să aleagă Aurel ce vrea. Că, doar de-asta e șeful meu…

Închei, că omul mai vine, mai spune o vorbă pe aici, mai și pleacă. Veni, vidi, vici, au zis latinii și eu adaptez. Dar, închei spunându-vă:  „De la Roma venim, din Dacia traiană”, cum zis-a Eminescu printr-un ziar…