Utopie politică de week-end: dacă aș fi fost premierul României

Nu m-a sunat nimeni de la Cotroceni, deși, trebuie spus, România a ratat astfel ocazia istorică de a avea un premier tehnocrat cu susținere politică a PFI (Partidul Fraierilor Isteți), nervi suficienți pentru birocrație și o minimă decență față de limba română.

Așa că am rămas, din păcate pentru țară și din fericire pentru liniștea mea mintală, în postura mai comodă de a privi spectacolul de pe margine și de a face ceea ce politica noastră evită aproape întotdeauna:

să gândim serios, pas cu pas, cum ar fi trebuit să arate o guvernare funcțională într-o Coaliție făcută din partide care nu se iubesc, dar care aveau obligația să nu scape țara din mână.

Pentru că, înainte să ne uităm la ce urmează după această oboseală politică generală, merită să ne întoarcem un pic și la întrebarea mai incomodă: cum ar fi trebuit, de fapt, să fie făcută treaba?

Această Coaliție putea funcționa cât de cât…

… numai dacă accepta din prima zi că nu este o căsnicie, ci o administrație de avarie.

Aici s-a greșit fundamental. S-a încercat o guvernare de consens într-o formulă care, prin chiar acordul politic, era bazată pe împărțirea puterii, rotația premierului, decizia prin consens și distribuția strictă a ministerelor între PSD, PNL, USR și UDMR.

Acordul prevedea explicit rotația premierului, împărțirea celor 16 ministere și faptul că fiecare decizie politică majoră se ia prin consens, iar deciziile coaliției sunt obligatorii pentru toți cei susținuți de ea.

Tot acolo era prevăzut că nu se susțin amendamente sau măsuri cu impact bugetar fără acordul prealabil al conducerii coaliției.

Pe hârtie, mecanismul era clar. În realitate, el a fost încălcat tocmai acolo unde conta: la disciplină, la ritm și la asumarea costurilor.

Dacă aș fi fost numit premier în mai 2025, aș fi pornit de la o premiză brutală:

nu pot guverna România ca pe un partid, ci doar ca pe un pact limitat între patru instincte politice incompatibile. Cu alte cuvinte, n-aș fi încercat să obțin iubire între parteneri. Aș fi încercat să obțin ordine.

Primul lucru pe care l-aș fi făcut, chiar înainte de lista de miniștri, ar fi fost să rescriu practic funcționarea coaliției în interiorul acordului deja existent.

Acordul spunea că ședințele au loc bilunar, că deciziile se iau prin consens și că agenda guvernamentală se stabilește prin consultare cu vicepremierii.

Eu n-aș fi lăsat asta la nivel de formulă elegantă.

Aș fi creat un mecanism de comandă foarte rigid: o ședință de coaliție fixă în fiecare luni dimineață, o ședință tehnică de vicepremieri miercuri, și o regulă simplă — nimic nu intră în guvern, în parlament sau în spațiul public fără fișă comună de impact, semnată politic.

Cine ”iese” pe cont propriu să atace măsura convenită pierde temporar dreptul de a promova propriile priorități în următoarele două săptămâni.

Sună rece, dar altfel nu ții în frâu o coaliție de tipul ăsta. Acordul avea deja infrastructura de consens și coordonare; îi lipsea biciul procedural.

Al doilea lucru: n-aș fi început cu toporul în carne vie, ci cu vitrina corupției administrative.

Aici cred că am intuit binișor problema.

Bolojan și-a asumat rapid măsuri de semnal pentru deficit și rating, într-un context în care România avea oricum presiunea consolidării fiscale și programul de guvernare vorbea explicit despre reducerea urgentă a deficitului, restructurarea companiilor de stat, limitarea beneficiilor nejustificate, reforma fiscală și obiective măsurabile pentru ministere.

Numai că, politic, ordinea a fost grea.

Eu aș fi deschis guvernarea cu 30 de zile de curățenie exemplară în vârf, nu cu sacrificiul imediat al categoriilor care simt durerea mai repede decât simt sensul.

Mai concret, în primele 30 de zile aș fi făcut cinci lucruri.

Unu: aș fi publicat lista completă a sinecurilor, a consiliilor de administrație, a indemnizațiilor și a companiilor de stat cu pierderi cronice.

Programul coaliției chiar prevedea profesionalizarea consiliilor, închiderea companiilor de stat cu pierderi cronice și listarea la bursă a mai multor companii de stat.

Eu aș fi transformat asta într-un spectacol de transparență controlată: fiecare companie mare, fiecare agenție, fiecare autoritate autofinanțată — tabel public, cost public, cine conduce, cât produce, cât înghite.

Așa tai mai întâi în simbolul privilegiului, nu în nervul public.

Doi: aș fi anunțat moratoriu de șase luni pe numiri politice noi sub nivel de ministru, cu excepții motivate public. Nu poți predica austeritate și să alimentezi găștile de partid.

Trei: aș fi început cu fuziunea sau desființarea a 15–20 de structuri redundante, alese nu după cât economisesc imediat, ci după cât simbolizează risipa.

Acordul și programul vorbeau despre comasarea instituțiilor redundante, reducerea birocrației și reformarea autorităților autofinanțate precum ANCOM sau ASF.

Perfect. Acolo trebuia dat primul pumn.

Patru: aș fi pus în prima lună pe masă contracte de performanță publice pentru miniștri, cu cinci indicatori clari fiecare și raport lunar.

Programul chiar menționa stabilirea de obiective măsurabile și publicarea trimestrială a indicatorilor-cheie de performanță. Numai că în România acest tip de enunț moare de obicei în biblioraft.

Eu l-aș fi pus la televizor, pe site și în briefingul de luni.

Cinci: aș fi lansat un tablou de bord național cu deficitul, arieratele, absorbția PNRR, marile investiții și companiile de stat.

Programul prevedea publicarea lunară a unui tablou de bord pentru absorbția fondurilor europene și raportare trimestrială orientată spre rezultate.

Asta trebuia extins la toată guvernarea, nu lăsat în zona tehnică. Cetățeanul trebuie să vadă dacă țara merge sau doar se scuză.

Abia după această fază simbolică și morală aș fi trecut la faza a doua: consolidarea fiscală adevărată, dar împărțită în ordinea suportabilității politice.

Aici eu aș fi guvernat în trei cercuri.

Primul cerc: statul contra propriei sale slăninuțe inutile. Aici intră cheltuieli administrative, consilii, sporuri absurde, mașini, sedii, externalizări, contracte-consultanță, achiziții repetitive.

Programul de guvernare avea deja bază pentru așa ceva:

reducerea cheltuielilor administrative, limitarea beneficiilor nejustificate, reformarea companiilor și autorităților. Aș fi forțat primele economii de aici, chiar dacă nu rezolvau singure deficitul.

Politic, ele produceau ceva vital: senzația de echitate.

Al doilea cerc: corectarea excepțiilor fiscale și parafiscale mari, dar anunțată din prima zi cu calendar de 12 luni, nu aplicată în rafale.

Programul vorbea despre creșterea bazei de contribuabili la CASS prin eliminarea excepțiilor și despre aplicarea CASS la pensiile mari.

Eu aș fi venit cu o hartă completă a excepțiilor, nu cu măsuri fragmentare.

Regula mea ar fi fost simplă: cine pierde un privilegiu fiscal primește termen de adaptare și explicație clară. Nu măsuri aruncate noaptea, ca și cum ai vâna iepuri cu lanterna.

Al treilea cerc: atingerea categoriilor foarte sensibile, dar doar după ce primele două cercuri produceau dovada că statul s-a atins și pe sine.

Aici intrau pensiile speciale, vârsta de pensionare în sistemele speciale și salarizarea anormală în unele structuri.

Programul avea deja trecută creșterea vârstei de pensionare a magistraților la 65 de ani și alte măsuri legate de reformă.

Eu aș fi mers acolo, dar numai după 90–120 de zile de „curățenie în oglindă”. Poporul suportă sacrificiul mai ușor când vede că Puterea s-a tuns prima.

A treia mare axă a guvernării mele ar fi fost PNRR-ul și investițiile, tratate nu ca broșură europeană, ci ca salvare de regim.

Programul coaliției promitea absorbția a 100% din granturile și creditele PNRR renegociate, reorganizare pentru coordonare mai bună și publicarea lunară a stadiului absorbției.

Eu aș fi făcut din PNRR centrul nervos al guvernării.

Nu pentru că dă bine la Bruxelles, ci pentru că în România singurul mod de a face austeritatea suportabilă este să poți arăta simultan șantiere, spitale, școli, digitalizare și plăți europene trase la timp.

Concret, aș fi împărțit proiectele în trei cutii.

Prima: proiecte care trebuie terminate cu orice preț — infrastructură strategică, spitale unde există deja șantier real, noduri energetice, digitalizare fiscală.
A doua: proiecte renegociabile — cele care pot fi redimensionate fără să pierzi bani și timp decisiv.
A treia: proiecte de vitrină fără miză reală, pe care le-aș fi sacrificat public.

România are o mare problemă de onestitate administrativă:

se preface că poate face tot și sfârșește prin a termina prea puțin. Eu aș fi făcut exact invers: mai puține promisiuni, mai multă concentrare.

A patra axă ar fi fost protecția socială inteligentă, fiindcă aici a murit mult din legitimitatea reformei.

În România nu poți guverna doar cu grafice și agenții de rating. S&P a confirmat în iulie 2025 ratingul BBB-/A-3, dar cu perspectivă negativă, deci presiunea exista. Numai că ratingul nu votează, iar cetățeanul nu mănâncă „semnal către piețe”.

Prin urmare, orice plan de consolidare trebuia dublat de un pachet social foarte clar și foarte țintit.

Eu aș fi făcut trei scuturi.

Primul: scut pentru consumatorul vulnerabil la energie și utilități, cu registru clar și plăți automate, nu cu umilința dosarului. Programul de guvernare vorbea despre revizuirea Legii consumatorului vulnerabil și crearea Registrului Național al Consumatorilor Vulnerabili. Aici trebuia intrat tare, imediat.

Al doilea: scut pentru munca mică și venitul mic, astfel încât omul cu salariu modest să simtă că statul nu-și repară conturile direct din stomacul lui. Nu poți cere răbdare de la cine nu are din ce să și-o cumpere.

Al treilea: scut pentru serviciile publice esențiale, adică sănătate și educație să nu devină victime colaterale ale panicii bugetare. Aici a fost una dintre marile surse de iritare: când oamenii aud „reformă”, dar văd tăieri și anxietate tocmai în zonele unde sperau la reparație, sentimentul devine imediat ostil.

A cincea axă, absolut vitală, ar fi fost managementul politic al PSD.

Aici nu trebuie visare, ci realism rece.

PSD, într-o asemenea coaliție, nu trebuia tratat nici ca dușman intern, nici ca frate de arme.

Trebuia tratat ca partener cu drept de veto și instinct permanent de conservare electorală.

Faptul că acordul cerea consens pentru deciziile majore și interzicea susținerea unor amendamente cu impact bugetar fără acordul conducerii coaliției înseamnă că PSD putea bloca aproape tot, dar și că putea fi ținut în răspundere politică dacă exista disciplină procedurală reală.

Eu aș fi folosit o formulă simplă: fiecare partid contorizează două victorii proprii pe an, dar semnează și două costuri comune obligatorii.

PSD ar fi primit, de pildă, o mare temă socială țintită și una de infrastructură locală.
PNL ar fi primit finanțe, disciplină bugetară și administrație.
USR ar fi primit digitalizare, companii de stat, meritocrație și debirocratizare.
UDMR ar fi primit dezvoltare locală și cultură, dar legate de indicatori stricți.

Iar noi, fraierii isteți, ne-am fi ocupat de restul 🙂

În schimb, toate cele patru partide ar fi semnat la început un nucleu de măsuri ne-negociabile:

deficit, PNRR, trei reforme de stat și un calendar al companiilor de stat.

Cine iese public împotriva lor după semnare nu mai poate poza în inocent.

Aici cred că a lipsit cheia: costul trădării interne a fost prea mic.

A șasea axă ar fi fost comunicarea.

Aici România politică greșește mereu. Nu poți conduce o reformă dură cu limbaj contabil și aer de director care a venit să închidă secția.

Eu aș fi vorbit altfel.

Nu mai cald, dar mai limpede. Fiecare măsură ar fi fost explicată în trei propoziții:

ce se taie,

de ce se taie,

când se vede beneficiul.

Fără jargon tehnic, fără autocompătimirea statului, fără „situația este complexă”.

Statul român e expert în explicații care par redactate de imprimantă. Oamenii fug de ele instinctiv.

Și mai ales aș fi spus de la început adevărul care lipsește mereu: nu există reformă care să lase toată lumea mulțumită.

Există doar reformă suportabilă și reformă sinucigașă.

Cea suportabilă respectă trei reguli:

lovește întâi privilegiul vizibil,

distribuie apoi costul general

și protejează la final omul vulnerabil.

Cea sinucigașă face invers.

A șaptea axă: bugetul pe 2026 nu trebuia lăsat să devină câmpul de execuție al coaliției.

Din ce s-a văzut ulterior, exact bugetul a devenit unul dintre locurile unde membrii Coaliției au început să se sfâșie, cu amendamente proprii, acuzații de încălcare a protocolului și chiar convergențe punctuale între PSD și AUR pe unele teme, în timp ce liderii vorbeau deja despre ieșirea de la guvernare.

Asta arată că negocierea adevărată fusese amânată, nu rezolvată.

Eu aș fi lucrat bugetul invers: nu ca document tehnic final, ci ca mare pact politic din toamnă, închis cu trei luni înainte prin arbitraj dur al premierului.

Fără asta, bugetul devine exact ce a devenit: oglinda tuturor frustrărilor și pretextul perfect pentru război intern.

Pe scurt, dacă eram premier în mai 2025, aș fi guvernat astfel:

Mai–iunie: ordine în coaliție, reguli de disciplină, audit public al risipei, primele decapitări simbolice, tablou de bord național.

Iulie–septembrie: pachetul unu de reformă — companii de stat, agenții redundante, excepții fiscale mari, protecție socială țintită, PNRR ca prioritate absolută.

Octombrie–decembrie: bugetul pe 2026 negociat politic din timp, cu nucleu obligatoriu și compensări transparente între partide.

Ianuarie–martie 2026: faza a doua — reforme grele în pensii speciale, salarizare, administrație locală și centrală, dar numai după ce publicul a văzut dovezi că statul și-a tăiat din propriul os.

Permanent: raport lunar către țară, nu conferințe de ceață.

Ar fi rămas toată lumea mulțumită? Nu. Asta e imposibil. Dar s-ar fi putut păstra ceva esențial: un sentiment de ordine, echitate și direcție. Iar într-o coaliție atât de pestriță, asta ar fi fost deja enorm.

Fiindcă adevărul ultim e foarte simplu:

această coaliție nu putea fi iubită. Putea doar fi făcută suportabilă.

Iar pentru asta nu trebuia să pară un club de partide care împart ministere, ci un consiliu de salvare care împarte costurile în mod credibil și se atinge întâi de propriile șunculițe, abia apoi de ale țării.

Dacă ar fi făcut asta, poate că n-ar fi fost aplaudată. Dar nici n-ar fi ajuns atât de repede să miroasă a dezastru inevitabil.

Phuiii! Bine că am rămas acasă. Cu acest mod de guvernare m-ar fi călcat repede mașina ”gunoierilor”.