„Preliminariile Plictiselii”: UEFA vrea să reformeze sistemul de calificare

La Summitul de Fotbal din Portugalia, Aleksander Čeferin a admis public că actualele preliminarii sunt „plictisitoare” și că UEFA lucrează la un nou model, având pe masă opțiuni inspirate din Liga Națiunilor sau din „Swiss model”; subiect confirmat în presa internațională și preluat rapid în România.

Când 55 de echipe joacă după o rețetă care produce scoruri-catalog și emoții puține, nu mai e „drum spre europene”, e un coridor lung de uși care se deschid automat pentru favoriți.

UEFA a recunoscut, în sfârșit, ceea ce fanii șopteau de ani buni în puburi: preliminariile pentru campionatul european sunt, de prea multe ori, un exercițiu previzibil. Linii de clasament trase cu rigla, meciuri care se decid din minutul 10 și seri internaționale care aproape că-ți cer să mai pui o cană de ceai. soluția? Un model nou.

Întrebarea?

Se poate face fără să strivești micile națiuni sub bocancul „spectacolului”?

Problema reală: nu „sunt prea multe meciuri”, ci „sunt prea puține meciuri care contează”

E ușor să dai vina pe calendar, pe „ferestrele” FIFA, pe oboseala jucătorilor. Dar sâmburele plictiselii e altul: asimetriile uriașe din grupe. Când ai două superputeri și trei țări care încearcă să prindă firimituri, scenariul îl știi dinainte: favorita două bife, a doua favorită își face treaba, outsiderii aleargă onorabil, dar la final nu se schimbă nimic. Povestea e bună pentru statistici, proastă pentru audiențe.

Preliminariile au ajuns să semene cu o inspecție tehnică periodică:

vii, pui ștampila că motorul funcționează și pleci acasă. Doar că fotbalul trăiește din cu totul altceva — din accident, din răsturnare, din sentimentul că azi se poate. Dacă „azi” nu se mai poate aproape niciodată, te trezești cu stadioane pe jumătate goale și telecomenzi care fug la serialul de pe platformă.

Ce a funcționat la cluburi, dar nu e plug-and-play la naționale

Tentanta „soluție elvețiană” (așa-numitul model „Swiss”, un fel de ligă mare în care joci 6-8 meciuri cu adversari sortați după cap de serie) pare, din avion, ideală: mai multe dueluri între echipe apropiate ca putere, mai puține masacre, mai mult suspans. La cluburi, a crescut produce-ul comercial și a dat senzația de noutate.

Dar naționalele nu sunt cluburi…

Ele n-au transferuri în iarnă, nu-și pot cumpăra fundaș central de 40 de milioane ca să repare o gaură și nu joacă săptămânal ca să se ordoneze „în medie”. Raritatea meciurilor e farmecul lor — și capcana lor. Prea multe calcule „de birou” și riști să transformi emoția în Excel.

Liga Națiunilor, copilul bun neînțeles

Când UEFA a inventat Liga Națiunilor, intenția a fost corectă: să scapi de amicalele fără miză și să pui echipe similare față în față, cu promovare și retrogradare. În multe seri, a ieșit fotbal adevărat: echipe medii care se bat pe locul 1 din grupă ca la viață și moarte, giganți obligați să transpire.

Dar Liga Națiunilor a stat mereu cu o problemă de marketing:

oamenii nu sunt foarte siguri ce câștigă din ea.

Te califici?

Ai baraj?

Ai doar o cupă în vitrină?

Ai puncte ”de moral”?

Dacă UEFA vrea să facă „preliminariile interesante”, poate că o sinteză ar prinde: folosește mecanica de promovare-retrogradare ca să înghesuie mai multe meciuri „egal pe egal” și o leagă, limpede, de biletelele pentru EURO.

Pe românește: „termini aici, sari dincolo; pierzi acolo, cazi înapoi”. Fără hărți pe trei pagini și explicații care intră în prelungiri.

Dilema morală: ce se întâmplă cu micile povești?

De fiecare dată când reformezi formatul, apare întrebarea grea: unde pui echipele mici? Le izolezi între ele, în ligile D și C, ca să aibă șanse reale la victorii și la progres? Sau le lași, din când în când, să joace pe stadioane mari, cu imnul acoperit de 60.000 de oameni, chiar dacă pleacă acasă cu un 0-mare?

Adevărul neplăcut e că acele „meciuri imposibile” au ținut flacăra vie în multe locuri.

Fără ele, riscul e să obții preliminarii „corecte” din punct de vedere sportiv, dar sterile din punct de vedere emoțional. Când o țară mică prinde o remiză cu o superputere, trei generații își fac selfie cu radioul. Dacă reformezi prea „igienic”, îți iese o competiție perfect echilibrată și perfect… interșanjabilă.

Cum faci să doară dulce

Soluția elegantă (și grea) e să trasezi benzi de circulație: meciuri preponderent între echipe apropiate ca putere, dar cu ferestre obligatorii de întâlniri „în sus” și „în jos”, ca supapă de destin. Nu doar pentru bani (deși drepturile TV ale duelurilor mari hrănesc federații), ci pentru poveste. Fotbalul nu e chimie. Nu funcționează doar cu substanțe omogene.

Mai e ceva: barajele.

În loc de baraje vidate de sens, poți construi narațiuni scurte și tăioase, cu două meciuri în cinci zile, în care o echipă medie poate să-și tragă căruța până în poarta bucuriei. Barajul, dacă e gândit corect, e antidotul plictiselii.

„Ferestrele” internaționale: cum împaci cluburile cu selecționerii

Nu mai e 1998. Cluburile sunt corporații uriașe, cu jucători de sute de milioane și calendare stoarse la maximum. Naționalele au devenit, pentru patronii de club, risc operațional. De aici și presiunea de a face puține convocări, scurte, comode. În anii următori, se conturează ideea de o singură fereastră mare toamna (în loc de două ferești mici), cu patru partide jucate într-un flux coerent. Ar fi, măcar, o narațiune compactă pentru fani, nu trei episoade rupte de context.

Dacă UEFA vine cu format nou, trebuie să-l lipească de această realitate. Altfel, iar inventăm competiții pe hârtie, iar cluburile trag frâna de mână, iar selecționerii ajung manageri de crize medicale, nu constructori de echipă.

Business-ul și sufletul: două linii de clasament

Să nu ne prefacem: în spatele oricărei reforme există Excel-ul. Audiențe, abonamente, piețe noi. E legitim. Fotbalul costă. Dar orice „optimizare” care nu ține cont de fondul afectiv al jocului va livra, pe termen mediu, exact opusul: cifre mai slabe. Fanii acceptă modernizări, nu deturnări. Acceptă formate mai sprintene, nu închisori fără ferestre către miracol.

De aceea, reforma bună e aia care păstrează imprevizibilul. Care te poate duce, într-o seară de joi, la o echipă pe care n-ai băgat-o niciodată în seamă — și pe care acum o ții minte toată viața.

Scoateți plictiseala din offside, nu outsiderii

UEFA face bine că își pune problema. Preliminariile au ajuns să fie cozile de la pașapoarte ale fotbalului: necesare, dar sufocante. Schimbarea e legitimă, cu o condiție simplă: să nu ucizi tocmai ceea ce mai produce magie, întâlnirea improbabilă.

Dacă noul model reușește să păstreze outsiderii în poveste, să crească numărul serilor cu miză și să ofere baraje cu tremur în genunchi, atunci da — ai scos plictiseala din joc. Dacă, în schimb, totul devine o ligă cu nume mari care se întâlnesc între ele până la epuizare, iar ceilalți primesc bilete la peluză, atunci vei fi câștigat Excel-ul și ai pierdut fotbalul.

Să reformezi nu înseamnă să demolezi. Înseamnă să-ți amintești de ce te-ai apucat de fotbal.