Țara în modulații de cocoverb: eseu șpargo-molitic

În zori de țară, când clopoțelul bugetar mai doarme pe marginea ceștii, începe glagorul: se deșurubează din Palatul-șurubel o promisferă, lucioasă ca o minge de paradă, și se împinge pe bulevardul instituant. Se aud trombonarii cu eșarfă la butonieră și zâmbet de papionet, se vântură programarete cu fitil de termene, se trec pe pergament deliveroase și milestoncuri. Publicul, cu respirație de navetă rece, privește. Se ia în piept aerul, se spune „de data asta sigur”, și se pune în mișcare gogolitica.

Dar statul—acest cărămidoc cu inimă de hârtog—merge pe loc. Îi torci la ureche „reformă!”, el răspunde „re-formulară!”. Îi arăți prăpastia, el îți arată prăvăliriul din excel: casete suflate, grafice cu sănătoscuri înclinate, liniuțe înverzite până la orizontala-de-mâine. Între timp, pixeria supremă își ascută creionul, iar calculatriștii foșnesc tastele ca un păpuriș de april.

Și iată minunea: din atâta murmurătură iese un paragrafoi, zburătăcit la Monitoarea. Țara respiră pe nas, cu șușur, și așteaptă fapt. Vine faptul? Vine faptul… în fâță.

Din turlele togărite ale CCR-escului, se ridică o ciocăneală: poc!—și cad în praf omnibusuri trecute la sprint. Poc!—și se deșurubă o „prioritate” cu rotițele inversate. Acolo sus, în herminar, limbajul e spadascrip: „neretroactiviș”, „calitate de lege”, „proceduratică”. Cuvinte întemeietoare, de acord; dar cum ajung jos, pe bățul realității, se fac șurubăț care prinde în menghina lui nu abuzul, ci ne-îndemânarea.

Și atunci țara coboară fruntea: am livrat din nou baros în loc de bisturiu, am chemat iar tocarul să ne scoată din ciorba în care noi am pus lespedea.

Pe scena mare a moliticii, principalul instrument e cocofonul:

o cutie cu butoane de „narativ”, „context”, „popularizare”, „îngrijorare”. Îl apeși și curge vorbălâc: „reziliență”, „transversalitate”, „calendarizare pe vectori”, „performanță incrementală”. Fraze șlefăite, zgomot percuzdant, conținut eglaziv.

Acolo, în vălul acesta de șlefuitură, se pitulează Țâțul—spiritul de grandomuș care promite autostrăzi pe verticală și spitale în spirală—și Fâța—descărcarea reală, micuță, agățată în cuiul „n-avem cum”. Țâțul ține conferință; Fâța schimbă becul ars din anticameră și anunță succes.

În provincie, pe șira-satului, omul încălzește soba cu lemn uscat și speră să nu tresară gazul în rahoveală.

În capitala capitaliștilor de buget, omul încălzește organibrama și speră să nu tresară cvorugul la votul de la prânz. Fiecare are frigul lui: la margine, frigul facturii; la centru, frigul răspunderii. Între aceste două clime antagon, curge mangala politică: se pun pe foc teme de ceapă, se scot din jar pâini de PR, se însuflețesc talkuri cu jarul altuia, se declară „națiunea rezistă”.

Perzistă—da—dar flezistența asta e un șoricel de sârmă, nu o țesătură.

Când vine rândul cheltuirii de funcționare, limba oficială devine o nămolistică: nu-s bani, dar sunt; tăiem, dar nu tăiem; mărim, dar pe alt capitol; reformăm, dar „cu grijă la sensibilități la insensibilitate”. În traducere șpargă: ne rotunjim în cerc.

E același cerculeț din care pleacă subvențarii spre Subvențaria, iar sporărașii către Sporărie; se semnează bonuri cu suprafață de „efort excepțional”, se inserează paragraful „și alți factori” care e bun la toate, ca un unt pe timp de campanie.

Te întrebi „cine răspunde?” și primești catalogul: comisia X, comitetul Y, altă comisie, alt grup de lucru cu ștampilă. Răspunderea, midinetă discretă, a plecat la mare, cu bilet dus-întors, plătit din neprevăzutul capitolului.

Când vine vorba de independențele—ale justiției, ale culturii, ale oricui are toc și hermină—se ridică bariera metafizică: nu atingeți, că sacrul scapără. E corect să păzești sacru de profan; dar la noi sacrul a ajuns pretextarul: în spatele lui dorm scorțișorile—acel praf dulce care maschează râncedul.

Și totuși, nu poți face îndreptărie cu însiropări.

Trebuie tăietură în carne, în mod chirurgic, nu entuziasm cu baros. Altfel, hermina va decide la nesfârșit în locul hârtogarului, iar hârtogarul va da vina pe hermină pentru fiecare nod făcut cu mâna lui.

Între timp, în piața mare a zilei, poporimea—această orchestră tăcută—își vede de șurubărit:

pune patch pe viața zilnică, își face compensator cu rude, prieteni, aplicații, „te descurci?”. Statul, cocoțat pe catarge de ceremonie, anunță platforme și huburi. Poporul, cocoțat pe autobuzul de 6:20, anunță întârziere. Și totul se reîntoarce în melodia de fundal: o cocofonie cu pauze lungi și cadențe scurte, în care basul promisiunii acoperă chițăitul rezultatului.

Ce-i de făcut?—întreabă cititorul, cu dreptate.

Nu recomand—spun—ci spun greu.

Spun că limba e primul burete de realitate.

Dacă vorbărașii ar coborî din orchestra de narative la atelierul de limbă, ar simți că șparga (jocul) nu e glumă: îți arată golul sub auritul.

Îți scapă „îndreptărie” și-ți cade din buzunar ne-îndreptarea.

Spui „reziliență” și te întreabă strada „unde-i elasticul?”; spui „digitalizare” și-ți cere ghișeul hârtia.

Când cuvântul mușcă, faptul fuge.

Când cuvântul taie, faptul vine să se apere.

Asta ne-a lăsat doamna Nina Cassian: o trusă de laminiș — lame mici, lucioase, care intră fără zgomot și scot adevărul pe vârful lor.

Îmi îngădui deci să închei cu o cadență de șpargă:

Domnilor moliticieni, luați-vă barosul de pe masa legilor și puneți pe masă bisturiul de la faptură.

Lăsați Țâțul să slăbească de fast și rugați Fâța să prindă mușchi.

Nu fluturați cocoverbe, aduceți coșuri de faptaș.

Nu subcontractați răspunderea la tocuri cu hermină, scrieți legea curat, cu tranșe care nu omoară, cu tranziții care nu mint, cu avize pe ce se votează, nu pe fantoma de ieri.

Și mai ales: nu vă ascundeți sărăcia de caracter după bogăția de sintagmă.

Căci țara, cu toată oboseala ei frumoasă, a învățat să asculte muzica din spatele măștii. Iar muzica, dacă-i fals, se aude din șanț până la cupolă.

Atât. Restul e cocoverb. Iar cocoverbul, fără fapt, rămâne fără public.