Iranul dintre trecut și viitor: ce ar însemna, de fapt, revenirea familiei Pahlavi

Iranul nu mai are luxul utopiilor revoluționare și nici timp pentru experimente ideologice exotice. După aproape o jumătate de secol de teocrație represivă, izolare internațională, economie sufocată și o societate forțată să trăiască într-o schizofrenie permanentă între secolul XXI și dogma secolului VII, întrebarea nu mai este dacă regimul actual poate continua, ci ce urmează după el.

În acest vid de perspective apare, paradoxal, un nume vechi: familia Pahlavi.

Mai exact, Reza Pahlavi, moștenitorul ultimului șah. Nu ca promisiune de restaurare romantică a monarhiei, ci ca posibil mecanism de tranziție. O punte politică între un regim muribund și un stat funcțional, laic, previzibil.

Nu vorbim despre perfecțiune, nici despre un lider providențial.

Vorbim despre o alternativă pragmatică la falimentul teocratic. Iar într-o regiune în care radicalismul a devenit normă, normalitatea însăși ajunge să pară revoluționară.

De ce numele Pahlavi provoacă panică la Teheran

Familia Pahlavi reprezintă exact ceea ce actualul regim urăște cel mai mult: un Iran conectat la lume, compatibil cu regulile internaționale, capabil să negocieze în loc să amenințe, să construiască în loc să exporte fanatism.

Nu pentru că șahul ar fi fost un democrat exemplar — n-a fost — ci pentru că Iranul de atunci era un stat laic, funcțional, integrat în circuitele globale. Femeile nu erau proprietatea statului sau a clerului, educația și știința aveau direcție, iar economia era orientată spre viitor, nu spre obsesii escatologice.

Pentru regimul actual, asta e o crimă ideologică capitală.

Reza Pahlavi: ce este și, mai ales, ce nu este

Reza Pahlavi nu este un lider revoluționar clasic. Nu vine din subterană, nu conduce miliții, nu promite purificări violente. Este, în esență, un simbol politic: al Iranului care a fost și, mai ales, al Iranului care ar fi putut fi.

O evaluare onestă cere două lucruri spuse clar, fără cosmetizări:

Ce a fost greșit în epoca Pahlavi:

• regim autoritar, elitist, cu reflexe de comandă;
• modernizare impusă de sus în jos, adesea brutal;
• represiune politică reală, care a acumulat resentiment social.

Ce a fost fundamental diferit față de teocrație:

• stat laic, nu confesional;
• societate deschisă către lume;
• proiect de modernizare orientat spre viitor, nu spre mitologie religioasă.

Reza Pahlavi nu promite o întoarcere la un tron absolut. De ani buni joacă explicit cartea tranziției, a reconectării cu Occidentul, a unui stat de drept. Nu cu aura unui mare om de stat, dar cu o direcție limpede: ieșirea din religia fricii.

De ce Israelul ar spune „da” fără să clipească

Înainte de 1979, relația dintre Iran și Israel era una normală, chiar solidă. Cooperare, schimburi economice, coordonare strategică. Iranul nu era un stat mesianic, ci un actor regional rațional.

Problema Israelului nu a fost niciodată Iranul ca națiune, ci regimul teocratic care a făcut din distrugerea Israelului un pilon ideologic.

Un Iran post-teocratic, fie și într-o fază de tranziție simbolică sub Pahlavi, ar însemna:

• dispariția obsesiei oficiale pentru „ștergerea Israelului de pe hartă”;
• slăbirea sau dezintegrarea rețelelor proxy;
• un Orient Mijlociu mai puțin isterizat, mai puțin apocaliptic.

Când lideri israelieni vorbesc despre „a fi lăsați în pace”, nu e retorică. E esența supraviețuirii într-o regiune în care fanatismul a devenit politică de stat.

Calmului lui Netanyahu nu i se dă suficientă atenție

Există un detaliu aparent minor, dar revelator: calmul lui Benjamin Netanyahu.

Netanyahu nu e calm din naivitate. Este calm când:

• are garanții strategice;
• vede o fereastră de oportunitate;
• știe că un adversar se erodează din interior.

Un Iran care se schimbă fără un război regional total este scenariul ideal pentru Israel. De aceea, nu vedem isterie, ci prudență calculată.

Marea întrebare: ar accepta iranienii?

Aici analiza devine incomodă.

Iranul de azi nu mai este Iranul din 1979. Populația este mai educată, mai urbană, mai conectată la lume și infinit mai sătulă de dogmă religioasă. Protestele repetate din ultimii ani arată limpede: regimul și-a pierdut legitimitatea morală, supraviețuiește doar prin represiune.

Dar asta nu înseamnă automat că iranienii visează la un rege.

Pentru unii, Reza Pahlavi este:

• simbol al normalității pierdute;
• punte către Occident;
• alternativă recognoscibilă la haosul teocratic.

Pentru alții:

• un exilat privilegiat;
• o figură istorică ambiguă;
• cel mult o soluție tranzitorie.

Cel mai realist scenariu nu este restaurarea monarhiei, ci folosirea simbolului Pahlavi ca instrument de stabilizare temporară, urmat de un proces democratic real.

Iranul anilor ’70: modernizare turbo și tensiune socială

În anii ’70, Iranul sub Mohammad Reza Șah Pahlavi părea un stat care intră în modernitate cu accelerația la podea. Petrolul aducea bani, proiectele erau gigantice, iar ambiția regională era explicită.

Dar sub vitrină se acumulau trei bombe:

1. autoritarismul;
2. inegalitatea;
3. ruptura culturală.

Modernizarea forțată a creat o clasă urbană occidentalizată, dar și mase care au perceput schimbarea ca pe o agresiune identitară.

SAVAK, frica și contractul social lipsă

Represiunea politică a otrăvit tot. Când disidența este gestionată exclusiv prin frică, resentimentul nu dispare — se acumulează.

Aici se rupe firul istoriei: șahul nu a pierdut pentru că a modernizat, ci pentru că a modernizat fără contract social, fără libertăți reale, fără mecanisme de reprezentare.

1978–1979: toboganul fără frâne

Anul 1978 a fost punctul de rupere: proteste, reacții dure, radicalizare. Incendiul de la Cinema Rex, apoi „Black Friday”, au distrus orice șansă de compromis.

Plecarea șahului, în ianuarie 1979, nu a fost o abdicare clasică, ci o retragere sub presiunea străzii și a colapsului statului.

Revenirea lui Ruhollah Khomeini a umplut vidul cu o ideologie care promitea dreptate și a livrat o teocrație represivă.

De ce nostalgia Pahlavi revine acum

Fenomenul e clar: simbolurile Pahlavi reapar în discursul public, mai ales în rândul tinerilor care nu au trăit monarhia, dar trăiesc zilnic falimentul teocratic.

Această nostalgie nu este despre un rege. Este despre:

• viață normală;
• libertate personală;
• ieșirea din cușcă.

Când prezentul devine insuportabil, trecutul începe să pară respirabil.

Simbolul bate programul

O mișcare de schimbare are nevoie de furie și de simbol. Iranul are furie din plin. Cu simbolurile stă mai prost.

În acest vid, Pahlavi funcționează ca un „logo” politic: ușor de recunoscut, ușor de fluturat, imposibil de ignorat.

Riscurile reale ale scenariului Pahlavi

Există pericole serioase:

1. romantizarea unui trecut autoritar;
2. subestimarea violenței cu care vechile structuri vor rezista;
3. așteptări nerealiste proiectate pe un simbol.

Reza Pahlavi nu este un Mesia politic. Fără instituții și fără un proces democratic clar, orice tranziție riscă să se blocheze rapid.

Ce ar câștiga Occidentul

Un Iran post-teocratic ar schimba radical ecuația regională:

• Rusia ar pierde un aliat-cheie;
• China ar trebui să-și recalibreze influența;
• piața energetică ar deveni mai previzibilă;
• Orientul Mijlociu ar ieși, parțial, din logica războaielor religioase.

Pahlavi nu e soluția. Este cheia ușii

Revenirea familiei Pahlavi nu ar rezolva miraculos toate problemele Iranului. Dar ar face ceva esențial: ar rupe cercul teocratic.

Reza Pahlavi nu este răspunsul final. Este începutul unei întrebări pe care Iranul nu a mai avut voie să o pună de 45 de ani:

Ce fel de țară vor să fie, după ce scapă de teroare?

Pentru iranieni, pentru Israel, pentru Occident, asta ar fi deja o revoluție. Iar într-o regiune sufocată de dogmă, normalitatea devine cel mai subversiv proiect politic posibil.