Călătoria unei pâini prin economia României. Unde se scumpește, de fapt, traiul

Pâinea nu se coace în inflație. Se coace în cuptor. Și totuși, prețul ei spune mai multe despre starea economiei românești decât orice comunicat oficial despre creștere, stabilitate sau „revenire”.

Grâul nu este rar. Producția agricolă nu s-a prăbușit. Energiei i-au mai scăzut vârfurile de preț. Și totuși, pâinea rămâne scumpă. Iar explicația nu se găsește nici în câmp, nici în brutărie, ci pe traseu.

Drumul pâinii: o lecție de economie aplicată

O pâine parcurge, în medie, patru etape înainte să ajungă pe raft:

1. grâul pleacă de la fermă spre moară

2. făina ajunge la brutărie

3. pâinea merge în depozit

4. apoi în supermarket

Fiecare etapă înseamnă transport. Fiecare transport înseamnă motorină. Iar fiecare litru de motorină înseamnă accize și TVA.

Conform estimărilor realizate de Asociația Energia Inteligentă (AEI), energia reprezintă aproximativ 27% din prețul final al pâinii, iar o parte semnificativă din această energie este taxată înainte să fie consumată efectiv. Nu este o taxă aplicată produsului final, ci mișcării lui.

Taxa care nu se vede, dar se simte

Acciza pe motorină este una dintre cele mai puțin vizibile forme de fiscalitate. Nu apare pe bonul de cumpărături. Nu este afișată pe etichetă. Și totuși, este inclusă în aproape orice preț.

În Uniunea Europeană, taxele pe motorină sunt de 4–6 ori mai mari decât în Statele Unite. Un camion care parcurge 1.000 de kilometri în Europa plătește aproximativ 200 de euro doar în taxe pe carburant. În SUA, costul fiscal pentru aceeași distanță este sub 40 de euro.

Diferența nu este absorbită de transportatori. Ea se transferă mai departe, etapă cu etapă, produs cu produs, până la consumatorul final.

De ce inflația nu pleacă, chiar când prețurile „scad”

România se confruntă cu un fenomen mai puțin discutat în spațiul public: inflația de cost logistic. Nu este generată de cerere excesivă sau de expansiune monetară, ci de un sistem fiscal care scumpește constant transportul și energia de bază.

Datele AEI arată că energia reprezintă:

• 28% din prețul laptelui

• 34% din prețul cărnii

• 32% din prețul unui apartament nou

• 40% din costul unui kilometru de autostradă

• 50% din costul transportului public sau al serviciilor de apă și canal

În aceste condiții, inflația devine structurală. Nu poate fi „tratată” eficient prin dobânzi mai mari, pentru că nu vine din exces de consum, ci din costuri fixe, recurente, încorporate în economie.

Cine câștigă din scumpiri

O altă realitate care iese din datele analizate este distribuția prețului final. În cazul pâinii, de exemplu:

• energia reprezintă 27%

• TVA și accizele însumează 18%

• profitul producătorului este estimat la 3%

• impozitarea muncii: 10%

Statul ajunge astfel să încaseze dintr-un produs de bază mai mult decât producătorul. Același raport se regăsește în majoritatea alimentelor, materialelor de construcții și serviciilor publice.

Economia care respiră greu

Energia nu este un cost marginal. În industriile de bază, ea reprezintă între 20 și 50% din costul total. Când acest input este taxat agresiv, competitivitatea nu se erodează treptat, ci dispare.

Deja, marile economii globale merg pe strategii diferite:

• SUA subvenționează energia și transportul

• China susține masiv logistica și industria

• Europa taxează mișcarea și consumul de energie

Rezultatul este vizibil: relocări industriale, investiții amânate, lanțuri de aprovizionare mutate.

Nu planeta contra economiei, ci metoda

Problema nu este obiectivul reducerii emisiilor sau protecția mediului. Problema este metoda. Taxarea energiei fără reinvestirea consistentă a acestor venituri în producție ieftină și curată transformă energia într-un instrument fiscal, nu strategic.

Nici o mare putere economică din istorie nu s-a construit pe energie scumpă. Prosperitatea a fost mereu legată de energie accesibilă, stabilă și abundentă.

Ce ne spune, de fapt, pâinea

Pâinea nu este doar un aliment. Este un indicator economic. Iar ce ne arată acum este o economie în care mișcarea bunurilor este tratată ca un lux, nu ca o necesitate.

România nu taxează doar combustibili. Taxează circulația. Taxează distanța. Taxează funcționarea de bază a economiei.

Iar într-o astfel de economie, scumpirea nu este un accident. Este un rezultat previzibil.