Ceasul ipocriziei costă 30.000 de euro: ora exactă la care austeritatea începe pentru ceilalți

Sunt momente rare în istoria unei națiuni când adevărul apare în forma lui pură, fără metafore, fără interpretări, fără perdele. Nu sub forma unui discurs, nu într-un raport oficial, nu într-o dezbatere parlamentară, ci într-un obiect mic, rotund, perfect calibrat.

Un ceas.

Nu orice ceas. Un ceas de 30.000 de euro.

A apărut discret, la mâna primarului comunei Fărcașa, Ioan Stagerean, în timpul discuțiilor dramatice despre austeritate, concedieri, sacrificii și suferința inevitabilă a administrației locale.

Un ceas care nu arată ora.

Arată sistemul.

Reforma începe la secundă. Dar nu pentru toți

În aceeași zi în care aproximativ 20.000 de angajați din primării au intrat în grevă de avertisment, temându-se pentru locurile lor de muncă, pentru salarii, pentru stabilitate, pentru viitor, la Palatul Parlamentului se desfășura o întâlnire solemnă între premier și aproximativ 500 de primari.

Tema: austeritatea.

Atmosfera: gravă.

Mesajul: trebuie să strângem cureaua.

Și acolo, în acel moment de ”solidaritate administrativă”, de gravitate istorică, de responsabilitate colectivă mimată destoinic, a apărut ceasul.

Un obiect care valorează mai mult decât salariul anual al unui funcționar dintr-o primărie mică.

Un obiect care costă cât o mașină.

Un obiect care, în mod misterios, nu pare să simtă austeritatea.

„Nu știu cum am rămas cu el”

Această frază va intra, probabil, în patrimoniul spiritual al administrației românești.

„Nu știu cum am rămas cu ceasul ăsta. Am fost în concediu undeva și am rămas cu el.”

Este o propoziție de o sinceritate dezarmantă.

Ceasul nu a fost cumpărat.

Nu a fost ales.

Nu a fost dorit.

Pur și simplu a rămas.

Ca multe lucruri în administrația românească.

Funcțiile rămân.

Casele rămân.

Contractele rămân.

Mașinile rămân.

Ceasurile rămân și ele.

Omul pleacă în concediu și se întoarce cu destinul la încheietura mâinii.

Eleganța ca formă de rezistență administrativă

Există o noblețe specială în a discuta despre austeritate purtând un obiect care sfidează austeritatea.

Este un act de coerență simbolică.

Este modul prin care administrația transmite un mesaj subtil:

Reforma este reală.

Dar nu este personală.

Este un concept.

Este o idee.

Este o direcție.

Este un proces care se întâmplă undeva, în afara sferei personale a celor care o administrează.

Ceasul nu este un accident.

Este o metaforă mecanică.

Un mecanism perfect funcțional, într-un sistem care explică zilnic că mecanismele trebuie reparate.

Tragedia unui sistem care protestează împotriva propriei vindecări

În România, Reforma nu este întâmpinată cu argumente. Este întâmpinată cu proteste.

Nu proteste ale celor care au fost marginalizați, nu proteste ale celor care au fost excluși, nu proteste ale celor care nu au avut niciodată acces la resurse.

Ci proteste ale celor care au avut acces permanent la ele și care, brusc, află că accesul ar putea deveni mai puțin confortabil.

Primarul și ceasul: o relație perfect funcțională

Primarul nu a venit acolo ca un individ izolat. A venit ca reprezentant al unui ecosistem.

Un ecosistem în care primăria nu este doar o instituție. Este un organism viu, populat cu rude, apropiați, prieteni de încredere, oameni care „au fost acolo când a fost nevoie”.

Fiecare primărie din România are propria ei geografie umană.

Există biroul unde lucrează verișoara.

Există compartimentul unde este angajat cumnatul.

Există postul creat pentru fin.

Există funcția discretă, dar esențială, ocupată de cineva care „trebuia ajutat”.

Acestea nu sunt excepții.

Sunt infrastructura reală a administrației locale.

Protestul nu este despre comunitate. Este despre mecanism

Discursul oficial vorbește despre autonomie locală, despre respect, despre nevoia de ”stabilitate” administrativă.

Realitatea este mult mai simplă.

Reforma, în forma ei cea mai banală, înseamnă un singur lucru: reducerea personalului inutil.

Iar reducerea personalului inutil nu este o operațiune abstractă.

Este o operațiune personală.

Înseamnă că cineva trebuie să plece.

Și acel cineva nu este niciodată un concept.

Este o rudă.

Este un apropiat.

Este cineva care face parte din mecanism.

Protestul este, în esență, un reflex de conservare biologică.

Nu al instituției.

Al rețelei.

Ceasul nu este o anomalie. Este un indicator

Primarul a spus, cu o sinceritate aproape dezarmantă: „Nu știu cum am rămas cu el.”

Este o propoziție care definește perfect întregul sistem.

Pentru că exact așa funcționează lucrurile.

Funcțiile rămân.

Posturile rămân.

Contractele rămân.

Obiectele rămân.

Beneficiile rămân.

Nu printr-un act explicit.

Ci printr-un proces de sedimentare.

În timp, lucrurile se adună în jurul celor care au capacitatea gravitațională necesară pentru a le menține.

Ceasul nu este o excepție.

Este expresia materială a acestei gravitații.

Corul primarilor: o solidaritate organică

Primarul din Fărcașa nu este singur.

El este solistul.

În spatele lui, există un cor.

Un cor format din sute, mii de primari, fiecare cu propria lui rețea, fiecare cu propriul lui ecosistem, fiecare cu propria lui versiune a ceasului.

Unii poartă obiecte vizibile.

Alții poartă beneficii invizibile.

Unii au ceasuri.

Alții au liniște. Liniștea de a pune la cale proiecte care nu au nicio legătură cu nevoile reale ale comunității.

Dar mecanismul este același.

Reforma nu amenință doar bugete.

Amenință structuri.

Amenință echilibre construite lent, în ani de ”stabilitate” administrativă.

Poporul ca argument decorativ

Protestele sunt formulate, invariabil, în numele poporului.

Este invocată comunitatea.

Este invocată stabilitatea.

Este invocată responsabilitatea față de cetățean.

Dar cetățeanul nu este cel care ocupă birourile.

Cetățeanul nu este cel care beneficiază de posturi.

Cetățeanul nu este cel care pierde când mecanismul se contractă.

Cetățeanul este doar invocat.

Rareori este implicat real.

Reforma începe niciodată

Avem două Românii.

Una care discută cu bune intenții despre reformă.

Alta care o măsoară în secunde elvețiene.

Una care ia în piept coșmarul Reformei.

Alta care poartă liniștită dovada că timpul nu este același pentru toți.

Într-o Românie, oamenii își fac griji că trece timpul și nu se vede mai nimic din Reforma promisă.

În cealaltă, oamenii își cer scuze că au rămas, accidental, cu un ceas de 30.000 de euro.

Nu există conflict între aceste două Românii.

Există doar o diferență de fus orar.

Una trăiește în prezent.

Cealaltă trăiește pe o planetă populată de figurile familiare ale micii corupții locale.

Iar ceasul, calm și perfect funcțional, continuă să indice ora exactă la care responsabilitatea începe numai și numai și numai pentru ceilalți.

„Am fost în concediu undeva și am rămas cu el”

Există, în această propoziție o deschidere metafizică pe care administrația românească nu a mai cunoscut-o de la apariția primelor vile construite din economii modeste, în zone cu vedere panoramică la inexplicabil.

Undeva.

Este un loc fascinant, acest „undeva”. Un spațiu fluid, elastic, care nu poate fi cartografiat, dar care produce constant obiecte de 30.000 de euro.

Să analizăm, cu respectul cuvenit misterului, câteva ipoteze plauzibile.

Ipoteza 1: Emiratele Arabe Unite – ceasul abandonat de destin

Primarul se plimba, probabil, într-o seară caldă, pe o plajă din Dubai. Nisipul era fin. Aerul vibra discret de prosperitate. Palmierii își legănau frunzele ca niște contabili relaxați.

Și atunci, acolo, între două fire de nisip, a apărut ceasul.

Nu abandonat.

Ci eliberat.

Poate că un șeic, obosit de excesul de timp liber, l-a scos de la mână și l-a lăsat să se întoarcă în circuitul universal al obiectelor care trebuie să ajungă exact unde trebuie.

Primarul nu l-a luat.

Ceasul l-a ales.

Ipoteza 2: ștrandul municipal – ceasul plutitor

O altă variantă credibilă: primarul se afla la un ștrand liniștit. Apa era calmă. Copiii țipau. Porumbul fiert își îndeplinea destinul.

Și, la un moment dat, ceva a strălucit sub apă.

Nu era o monedă.

Nu era o cheie.

Era un ceas de 30.000 de euro, plutind ca o meduză administrativă, în derivă între două epoci.

Primarul, ca orice om responsabil, nu putea lăsa un astfel de obiect să se înece.

L-a salvat.

Este, în fond, o poveste despre salvare.

Ipoteza 3: aeroportul – ceasul rămas între două zboruri

Aeroporturile sunt locuri unde obiectele își pierd identitatea.

Oamenii uită bagaje.

Uitarea este forma supremă de libertate a obiectelor.

Poate că ceasul stătea acolo, pe o tavă de control, abandonat de un om care avea prea mult timp și nu mai avea nevoie să-l măsoare.

Primarul a trecut.

Ceasul a rămas.

Relația s-a format natural.

Ca orice relație administrativă solidă.

Ipoteza 4: hotelul – ceasul care nu mai voia să plece

Într-o dimineață, poate că primarul s-a trezit, a coborât la recepție, și acolo, pe tejghea, era ceasul.

Singur.

Tăcut.

Disponibil.

Recepționerul a ridicat din umeri.

Nimeni nu-l revendicase.

Și atunci, în acel moment de abandon universal, primarul a înțeles că există obiecte care nu aparțin nimănui, dar care trebuie însușite.

Nu din vanitate.

Din responsabilitate.

Ipoteza 5: teoria materializării spontane

Aceasta este, poate, cea mai profundă explicație.

Ceasul nu a fost găsit.

Ceasul s-a format.

În jurul unei încheieturi pregătite să-l susțină.

Este un fenomen rar, dar documentat:

în anumite condiții de presiune administrativă, obiectele de lux se materializează spontan, pentru a susține moralul decidenților.

Este modul în care universul spune:

„Continuați.”

Concluzia inevitabilă

Nu este important unde a fost.

Este important că s-a întâmplat.

Există oameni care merg în concediu și se întorc cu fotografii.

Există oameni care se întorc cu magneți de frigider.

Există oameni care se întorc cu nisip în pantofi.

Și există oameni care se întorc cu ceasuri de 30.000 de euro, fără să știe exact cum.

Aceasta nu este o diferență de avere.

Este o diferență de gravitație.

Unele obiecte cad, pur și simplu, în direcția potrivită.