Nu e despre muzică. E despre libertatea de a trăi fără aprobare

Ascult muzică. Ascult rock. Și vreau să o ascult oriunde: pe stadion, într-o sală de concerte, într-un parc, într-un club sau într-o piață publică. Vreau să o ascult iarna, vara, în post, în afara postului, luni sau duminică. Nu cer privilegii. Cer doar normalitatea unei societăți libere.

Pentru că, în realitate, discuția care a aprins spiritele în ultimele zile nu este despre o trupă, despre chitare electrice sau despre gusturi muzicale. Nu este nici măcar despre religie. Este despre un principiu.

În clipa în care cineva aflat temporar într-o funcție publică începe să spună ce muzică ar trebui sau nu ar trebui să se audă, într-un anumit context moral sau religios, nu mai vorbim despre o opinie personală. Vorbim despre tentația de a transforma convingerea individuală în regulă colectivă.

Iar aici apare linia roșie.

Libertatea nu funcționează selectiv. Nu există libertate „cu excepții culturale”. Nu există drepturi fundamentale valabile doar când nu deranjează pe cineva. Dacă astăzi acceptăm ideea că un concert trebuie oprit pentru că „nu se potrivește” cu credința sau sensibilitatea cuiva, mâine vom accepta că o piesă de teatru e prea incomodă, că o carte e prea provocatoare sau că o opinie e prea zgomotoasă.

Istoria arată că restrângerea libertăților nu începe niciodată brutal. Nu vine direct cu interdicții totale. Vine politicos, argumentat, aproape protector. În numele valorilor. În numele moralei. În numele binelui public.

Și exact de aceea trebuie respinsă din start.

Într-o democrație, credința este profund personală. Postul îl ține cine dorește. Rugăciunea o face cine simte. Muzica o ascultă cine vrea. Nimeni nu este obligat să meargă la un concert. Dar nimeni nu are dreptul să decidă că ceilalți nu au voie să meargă.

Libertatea religioasă include și libertatea celuilalt de a nu trăi după regulile tale.

De altfel, ironia este evidentă. Oamenii care cer interdicții culturale invocă adesea apărarea valorilor. Dar valorile autentice nu au nevoie de poliție culturală. Credința nu se apără prin interdicții administrative. Dacă o convingere spirituală poate fi amenințată de o tobă sau de o chitară distorsionată, atunci problema nu este muzica.

Problema este fragilitatea celui care vrea să controleze.

Și mai există un lucru important. Nu trebuie pus parlamarul POT, sau oricare ar fi el, la zid. Nu ajută nimănui avalanșa de insulte, caricaturizarea sau demonizarea unei persoane. Uneori oamenii spun lucruri exagerate pentru că vor să demonstreze ceva, pentru că vor vizibilitate sau pentru că nu au simțul ridicolului politic. Se întâmplă. Funcțiile trec, oamenii vin și pleacă, declarațiile se uită.

Dar precedentul rămâne.

Nu persoana este miza reală, ci ideea că statul ar putea deveni arbitru al gusturilor culturale. Asta trebuie respins ferm, calm și lucid.

Pentru că astăzi este rockul. Mâine poate fi jazzul. Poimâine teatrul. Iar într-o zi poate fi chiar dreptul de a vorbi liber.

Democrația nu se măsoară după cât de confortabile sunt opiniile majorității, ci după cât de bine protejează libertățile minorităților — inclusiv libertatea de a asculta muzica pe care alții nu o înțeleg.

Nu e despre muzică.

E despre dreptul simplu de a trăi fără aprobarea cuiva aflat, vremelnic, într-o funcție.

Long live rock’n’roll!