Mai ușor cu progresismul pe scări!

Moțiunea de cenzură scrisă de PSD și AUR împotriva guvernului Bolojan are un farmec aparte. Nu prin eleganță, nu prin coerență, nu prin finețe juridică. Farmecul ei vine din faptul că, la un moment dat, după ce aruncă pe masă acuzații despre vânzarea țării, sărăcirea populației, distrugerea economiei și alte apocalipse de serviciu, scoate din joben și o sperietoare mai delicată, aproape academică: Ilie Bolojan ar fi vinovat și de promovarea unui „progresism exacerbat”.

Formula apare explicit în textul moțiunii, alături de pasaje despre o ideologie care ar fi „străină de sufletul acestui popor” și care ar distruge agricultura, industria și ordinea morală a națiunii.

E una dintre acele situații în care documentul parlamentar nu mai seamănă cu o armă politică, ci cu o piesă de teatru scrisă în grabă de două trupe care nu se suportă, dar au convenit să joace în aceeași seară.

Aici se vede cel mai limpede compoziția acestei moțiuni.

O mână e PSD: deficit, inflație, venituri, investiții, companii de stat, Anghel Saligny, CNI, pensionari, bugetari, România „reală”.

Cealaltă e AUR: progresism, birocrație transnațională, ecologie dogmatică, Mercosur, ideologie străină, dezbinare morală.

Documentul este, așadar, o cusătură la vedere între două tipuri de bătut câmpii.

Prima e foamea de control administrativ și financiar.

A doua e pasiunea pentru războiul cultural, unde orice lucru mai sofisticat decât o pancartă cu „Noi cu ai noștri” începe să fie suspectat de globalism, degenerație și complot.

Tocmai de aceea acuzația de „progresism exacerbat” merită privită cu atenție, fiindcă spune enorm despre autorii ei și destul de puțin despre Bolojan.

Nu vorbim despre un premier care ține seminare despre fluiditatea identitară pe scările Palatului Victoria, nici despre un activist ideologic care vrea să înlocuiască betonul cu poezie eco și ședințele de guvern cu ateliere de reconectare emoțională.

Bolojan poate fi acuzat de multe: rigiditate, brutalitate de ton, încăpățânare, obsesie administrativă, lipsă de farmec, încărcătură moralizatoare și, după gustul multora, prea puțină gingășie față de clientelele statului.

Dar progresist? Aici intrăm deja în zona de poezie neagră a propagandei.

În realitate, eticheta aceasta nu este pusă pentru că ar descrie ceva precis, ci pentru că funcționează ca o grenadă aruncată în rândul unui public care n-are răbdare să vadă ce e înăuntru.

„Progresism” a ajuns, în vocabularul politic leneș, un sac în care se bagă orice:

reformă fiscală, disciplină bugetară, aer european, administrație mai puțin clientelară, reguli de mediu, teorie despre coridoare de transport, control asupra consiliilor de administrație, chiar și simplul fapt de a deranja o rețea veche de combinații.

Dacă omul îți strică țeava de bani, trebuie să-i găsești repede o etichetă care să-l facă indezirabil și pentru cei care n-au nicio treabă cu țeava.

„Progresist” sună perfect: vag, toxic, la modă, ușor de scuipat.

Mai savuroasă este, tot în moțiune, apariția acuzației de „zoomorfizare a naturii umane”.

Aici intrăm deja într-o zonă de patrimoniu comic involuntar.

Bolojan vorbise despre șobolanii care rod sacii din cămară, metaforă cât se poate de limpede pentru rețelele care sug din interior rezervele casei.

Nu despre umanitate, nu despre antropologie, nu despre speciile mamiferelor în era târzie a capitalismului, ci despre niște paraziți politici și administrativi care au făcut din statul român un depozit cu ușa lăsată întredeschisă.

Iar dacă autorii moțiunii au simțit nevoia să răspundă atât de iritat tocmai la această imagine, trebuie să remarcăm un fapt simplu: metafora și-a găsit ținta.

Când cineva strigă „nu noi suntem șobolanii!”, de regulă a recunoscut că a fost atins exact în locul care doare.

Și mai e ceva.

Expresia asta, „zoomorfizarea naturii umane”, are un parfum atât de solemn, încât aproape vezi câțiva semnatari ai moțiunii privind hârtia cu o concentrare nouă, ca pe o chemare la studiu superior.

Nu i-a deranjat ani la rând cocleala instituțională, nu i-a sfâșiat moral spectacolul sinecurilor, nu le-a produs insomnii faptul că statul a fost ciupit, ros, încălecat, împărțit, subcontractat și populat cu rubedenii.

Dar deodată, în clipa în care cineva a pomenit șobolanii din cămară, li s-a trezit în suflet o sensibilitate filologică nespusă.

Au devenit gardienii demnității ontologice a mamiferului politic. E splendid. Și foarte revelator.

Acuzația de progresism are și o utilitate practică.

Ea mută atenția de la miezul real al conflictului.

Miezul nu este vreo bătălie spirituală pentru sufletul neamului, ci ceva mult mai concret și mult mai românesc:

cine controlează companiile de stat,

cine numește oamenii,

cine parazitează contractele,

cine fructifică ”creativ” deficitul,

cine taie sau nu din cheltuielile de personal,

cine se apropie cum trebuie de Energie,

cine tulbură jaful de pădure,

cine desface nodurile vechi ale clientelei.

Moțiunea vine după ieșirea PSD din coaliție, după pierderea majorității guvernamentale și după o perioadă în care Bolojan a încercat să reducă deficitul și să țină în viață reformele cerute pentru fondurile europene.

Analiștii de marcă notau limpede, zilele acestea, că PSD a părăsit guvernarea tocmai pe fondul tensiunilor legate de austeritate și de reducerea unuia dintre cele mai mari deficite din UE, în timp ce Bolojan refuză să demisioneze și spune că trebuie să ducă mai departe reformele cruciale pentru accesul la bani europeni.

Acolo e buba. Restul e machiaj ideologic pus peste dracii rețelei.

În fond, această poveste cu progresismul „exacerbat” spune ceva și despre sărăcia de imaginație a autorilor.

Nu știu ce să-i reproșeze mai întâi lui Bolojan:

că e prea auster, că e prea brutal, că nu mai lasă robinetul deschis, că se apropie de zone sensibile ale statului, că supără clientele, că deranjează obiceiuri.

Și atunci îl vopsesc cu ce culoare mai găsesc la îndemână.

Azi e progresist exacerbat.

Mâine va fi, probabil, neolib, apoi tehnocrat fără inimă, apoi agent al birocrației transnaționale, apoi călău al satului românesc, apoi inamic al șobolanului ontologic.

Nu e foarte importantă eticheta. Important este să sune rău și să poată fi strigată repede.

Și totuși, trebuie să ne păstrăm simțul măsurii.

Bolojan nu e vreun sfânt administrativ coborât din cerul severității fiscale.

Nici guvernul lui nu e scutit de erori, de rigidități, de costuri sociale și de decizii discutabile. Numai că, în clipa în care o moțiune începe să-l acuze și de „progresism exacerbat”, îți dai seama că intrăm în zona în care lupta politică nu mai vrea să lămurească nimic, ci doar să murdărească metodic tot ce îi stă în cale.

Acolo argumentul nu mai caută adevărul, ci reflexul de turmă.

Acolo acuzația nu mai vrea să explice, ci să declanșeze spasmul.

Titlul perfect al momentului rămâne, așadar, unul foarte simplu: mai ușor cu progresismul pe scări.

Nu de alta, dar în graba de a-l face pe Bolojan monstru ideologic, moțiunea riscă să se împiedice în propriul ridicol.

Iar dacă tot ne temem atât de tare de idei străine de sufletul poporului, poate n-ar strica să ne temem măcar la fel de mult și de prostia solemnă.

Ea a făcut (și face), la noi, ravagii mult mai mari.