Democracy Perception Index 2026: România = democrația care încă respiră, dar tușește înspăimântător

România apare în Democracy Perception Index 2026 într-o poziție greu de împachetat frumos: aproape de coada lumii la stat de drept, transparență guvernamentală și reprezentare politică.

Un clasament care doare pentru că seamănă prea bine cu realitatea

Nu vorbim despre o mică zgârietură de imagine, ci despre o radiografie a neîncrederii.

Dacă cetățenii ajung să-și perceapă propria țară în vecinătatea unor state cu instituții șubrede, reflexe autoritare și administrații opace, problema nu mai poate fi alungată cu două comunicate și trei declarații despre „angajamentul ferm pentru valorile europene”.

La capitolul stat de drept, România apare pe locul 97 din 98 de state analizate, cu un scor de -36.

La transparență guvernamentală, locul 96 și scorul de -68 arată o ruptură masivă între cetățean și stat.

Tradus din limba rece a indicilor: românii nu mai cred că legea se aplică egal și nu mai cred că guvernarea le spune adevărul.

Iar asta e mult mai grav decât pare.

Statul de drept: frumos în Constituție, obosit în practică

România are toate decorurile unei democrații funcționale:

alegeri, partide, Parlament, Guvern, justiție, presă, instituții, comisii, rapoarte, strategii.

Pe hârtie, mobilierul democratic e complet.

Problema e că, în viața reală, multe piese scârțâie, unele sunt roase de carii, iar altele par mutate noaptea dintr-o cameră în alta, după interesul zilei.

Statul de drept nu înseamnă doar legi scrise elegant.

Înseamnă sentimentul că legea ajunge și sus, nu doar jos.

Că puternicul poate fi tras la răspundere.

Că funcția publică nu este un adăpost anti-justiție.

Că instituțiile nu se trezesc vioaie doar când trebuie să apese pe cetățeanul obișnuit, dar intră brusc în comă administrativă când dau peste rețele, pile, baroni, companii de stat, contracte cu dedicație sau mari familii transpartinice.

Aici se rupe încrederea. Nu în teorie. În experiența zilnică.

Transparența: becul aprins doar când nu e nimic de văzut

Scorul de -68 la transparență guvernamentală este aproape o sentință populară.

Românii au sentimentul că puterea ascunde, amână, cosmetizează, livrează jumătăți de adevăr și se comportă ca și cum informația publică ar fi proprietatea privată a aparatului de stat.

De aici vine iritarea față de orice secretomanie birocratică.

Numiri în companii de stat ținute în ceață.

Contracte greu de urmărit.

Explicații livrate cu pipeta.

Reformă anunțată în titluri mari și îngropată în note de subsol.

Dacă statul devine opac, cetățeanul completează singur golurile. Iar de obicei le completează cu suspiciune.

Nu pentru că românul s-a născut conspiraționist, ci pentru că a fost educat de stat să nu creadă prea ușor statul.

Pluralismul politic: multe partide, puțină reprezentare

Un alt semnal dur este scorul foarte slab la pluralism politic.

România are partide destule, sigle destule, conferințe de presă destule și lideri care se ceartă la televizor cu entuziasm de tarabă.

Dar alegătorul simte tot mai des că nu are, de fapt, pe cine alege.

Aici e drama reală:

Sistemul politic pare divers la suprafață, dar blocat în adâncime.

Partidele mari se rotesc între ele, migrațiile politice spală diferențele, reformele se negociază până devin plastilină… Iar electoratul ajunge să vadă în ofertă nu alternative, ci variante ale aceleiași oboseli.

Când omul simte că nu e reprezentat, nu devine automat revoluționar. Mai întâi devine cinic. Apoi absent. Apoi disponibil pentru oricine îi promite că dă foc decorului.

Cheltuielile militare și oboseala unei populații stoarse

Scăderea sprijinului pentru cheltuielile militare, cu 18 puncte procentuale între 2025 și 2026, trebuie citită cu grijă.

Nu înseamnă neapărat că românii au devenit brusc pacifiști de salon sau că nu mai înțeleg pericolul rusesc.

Mai probabil, arată epuizarea unei populații care aude zilnic despre sacrificii, austeritate, deficit, taxe, scumpiri și nevoia de a strânge cureaua.

Când statul cere bani pentru apărare, dar nu poate explica limpede ce face cu banii din sănătate, educație, companii publice sau administrație, cetățeanul devine suspicios.

Nu față de armată în sine, ci față de mecanismul general al cheltuirii banului public.

Altfel spus: omul nu spune neapărat „nu apărării”. Spune „nu mai am încredere că banii mei ajung unde trebuie”.

Criza politică a spart ultima pojghiță de încredere

Anularea alegerilor prezidențiale din 2024, tensiunile politice, austeritatea, coalițiile contra naturii, moțiunile și guvernarea interimară au produs o stare de oboseală democratică.

România pare o mașină care încă merge, dar cu martorii aprinși pe bord și cu șoferii certându-se pe volan.

Nicușor Dan, Ilie Bolojan, coaliția pro-europeană, promisiunile de reformă, măsurile dure, reacția socială — toate acestea au intrat într-un blender politic din care publicul a ieșit cu aceeași concluzie veche: „ei între ei, noi cu nota de plată”.

Asta omoară democrația mai sigur decât discursurile extremiste. Extremismul vine după. Mai întâi vine dezamăgirea.

Democrația nu moare brusc, se acrește lent

Democrația românească nu s-a prăbușit. Nu suntem într-o dictatură (încă), nu suntem în afara lumii libere, nu suntem Venezuela, Yemen sau Kazahstan.

Dar faptul că românii își percep țara în asemenea vecinătăți simbolice este, în sine, un dezastru politic.

Pentru că democrația nu trăiește doar din instituții, ci și din încrederea că instituțiile au rost.

Când această încredere se evaporă, rămâne doar carcasa:

alegeri fără entuziasm, partide fără credibilitate, guverne fără autoritate morală, reforme fără răbdare publică.

România nu are nevoie de încă o predică despre valori europene. Are nevoie de instituții care să nu mai trateze cetățeanul ca pe un spectator prost luminat într-o piesă jucată în culise.

Până atunci, clasamentele acestea nu ne insultă. Ne traduc.