Bolojan pune bisturiul pe statul umflat: ori tăieri de personal, ori salarii crescute cu pipeta

Ilie Bolojan a transmis joi unul dintre cele mai dure mesaje pentru sistemul bugetar: România nu mai poate susține actualul nivel al cheltuielilor salariale, iar viitoarea lege a salarizării va trebui să aleagă între două variante incomode.

Fie statul păstrează aparatul public aproape neschimbat și acceptă creșteri salariale minime, fie reduce personalul acolo unde posturile nu se justifică și folosește economiile pentru a-i plăti mai bine pe cei care chiar muncesc în administrație.

Mesajul vine într-un moment în care reforma salarizării este legată de jaloanele PNRR, iar presiunea pe buget este deja uriașă.

Nota de plată a statului obez

Bolojan spune un lucru pe care multă lume îl știe, dar puțini politicieni îl spun apăsat: aparatul bugetar românesc a devenit prea scump pentru cât poate duce economia.

Cifra invocată de premier — aproximativ 1,28 milioane de posturi în sectorul public — nu este doar statistică rece.

Este fotografia unui stat care, în multe zone, a confundat administrația cu depozitul social de funcții, birouri, sporuri, sinecuri și posturi moștenite politic.

Mai dură este proporția:

39% din fiecare leu colectat merge către salariile din sectorul bugetar.

Asta înseamnă că statul cheltuie enorm doar ca să se întrețină pe sine, înainte să construiască drumuri, spitale, școli, rețele, digitalizare reală sau investiții serioase.

Două variante, ambele neplăcute

Premierul a pus problema brutal: nu poți avea simultan aparat public stufos și creșteri salariale consistente.

Dacă păstrezi toată structura actuală, banii se împart în felii subțiri.

Dacă vrei să plătești mai bine funcționarii competenți, trebuie să tai din zonele umflate artificial.

Aici începe scandalul adevărat.

Pentru că reforma salarială nu înseamnă doar formule, coeficienți și grile.

Înseamnă să deranjezi teritorii întregi de confort administrativ.

Înseamnă să întrebi cine lucrează, cine mimează, cine blochează, cine produce serviciu public și cine doar ocupă un scaun încălzit de contribuabil.

România are foarte mulți oameni buni în sectorul public.

Are medici, profesori, polițiști, funcționari și specialiști care muncesc serios, adesea în condiții proaste.

Dar are și zone întregi de balast instituțional. Iar problema este că, de prea multe ori, sistemul îi protejează mai bine pe inutili decât îi recompensează pe competenți.

„Nu ne mai permitem” — propoziția care strică petrecerea

Cea mai importantă frază a lui Bolojan este aceasta:

„Nu pentru că cineva nu vrea. Nu ne mai permitem.”

Aici se termină basmul cu bani fără sfârșit.

Deficitul nu e o metaforă.

Dobânzile nu sunt poezie contabilă.

România plătește sume uriașe doar pentru datoria acumulată, iar bugetul pentru 2026 a fost construit deja pe o logică de reducere a deficitului, cu o prognoză de 6,2% din PIB.

Cu alte cuvinte, țara nu mai are loc pentru fantezii.

Orice promisiune salarială fără restructurare devine ori minciună electorală, ori taxă suplimentară pusă pe economie.

Reforma salarizării nu poate fi machiaj

Marea capcană ar fi ca noua lege a salarizării să devină încă o operațiune de cosmetizare: câteva formule elegante, niște tranziții lungi, câteva excepții strecurate discret și, la final, același sistem cu alt ambalaj.

Reforma reală trebuie să lege salariul de muncă, răspundere, competență și performanță.

Nu de tupeul categoriei profesionale.

Nu de capacitatea de șantaj sindical.

Nu de apropierea față de partid.

Nu de tradiția românească a privilegiului căpătat și apărat ca moșie de familie.

Testul viitorului guvern

Bolojan trasează, practic, linia pe care ar trebui mers mai departe.

Oricine va guverna trebuie să decidă dacă ține aprinsă lumina în cămara statului sau dacă o stinge la loc, ca să nu se mai vadă câți bani se duc pe mecanisme inutile.

România nu are nevoie de ură împotriva bugetarilor.

Asta ar fi prostie populistă. Are nevoie de respect pentru bugetarii care muncesc și de curaj împotriva sistemului care îi ascunde pe cei care nu produc nimic.

Finalul este simplu:

Statul român poate continua să fie un elefant scump, lent și iritat când îl întrebi de rezultate.

Sau poate începe, dureros dar necesar, să slăbească mai ales acolo unde s-a îngrășat din bani publici.

Iar dacă această discuție va fi din nou îngropată sub vorbe despre „stabilitate”, vom ști exact ce s-a stabilizat: nu România, ci confortul celor care trăiesc din inerția ei.

Pe scurt, din ședința/briefingul de azi au ieșit câteva puncte grele:

1. Cererea de plată nr. 4 din PNRR a primit evaluare preliminară pozitivă de la Comisia Europeană: 2,62 miliarde euro, pentru 38 de jaloane și 24 de ținte îndeplinite.
2. Reforma salarizării bugetare a fost pusă frontal pe masă: Bolojan a spus că statul are două variante — ori păstrează aparatul actual și dă creșteri infime, ori reduce personalul inutil și plătește mai bine oamenii care chiar muncesc.
3. PNRR rămâne urgența maximă: mai sunt peste 35 de jaloane de bifat, dintre care 9 reforme mari, sensibile politic, până la finalul lunii august. De ele depind miliarde de euro.
4. SAFE pare dus mai departe: Bolojan a anunțat că programul pentru finanțarea înzestrării militare este în grafic, cu miza semnării contractelor până la finalul lunii mai.
5. Mesajul politic central: viitorul guvern trebuie să continue reformele și curățenia începută, nu să pună capacul la loc peste sinecuri, cheltuieli umflate și rețele de rente.

Pe românește: azi s-a bifat o veste bună cu banii europeni, dar Bolojan a folosit momentul ca să spună că fără tăieri, reforme și disciplină bugetară, PNRR-ul se poate transforma rapid din colac de salvare în hârtie frumos colorată.