De ce nu mai putem privi la știri: criza politică a murit înainte să se termine

Traversăm acele zile în care știrile nu mai informează, ci macină. Nu aduc nimic nou, nu luminează nimic, nu schimbă niciun unghi. Doar repetă, mestecă, reîncălzesc și servesc aceeași ciorbă politică până când până și lingura cere azil.

România trăiește acum exact acest moment: o saturație totală a crizei politice.

Nu mai avem evenimente, avem ecouri.

Nu mai avem informații, avem declarații reluate în buclă.

Nu mai avem analiză, avem studiouri pline cu oameni care spun lucruri previzibile, în funcție de cine i-a trimis, cine îi plătește, cine îi tolerează și cine le-a băgat punctajul în buzunarul de la sacou.

Toate întrebările au fost deja puse

Ce guvern vine?

Cine intră?

Cine iese?

Revine Bolojan?

Acceptă PSD?

Stă PNL în picioare?

Face USR figuri?

Se bagă AUR la joc sau doar urlă din tribună?

Ce vrea Nicușor Dan?

Cât mai poate ține interimatul?

Când se termină consultările?

Cine va înghiți broasca?

Cine va poza în responsabil?

Toate întrebările astea au fost puse deja.

De zeci de ori. De sute de de ori.

De atâtea ori încât au devenit tapet sonor.

Le auzim fără să le mai ascultăm.

Răspunsurile sunt, la rândul lor, perfect previzibile.

Știm dinainte ce va spune fiecare canal TV, în funcție de sponsorul politic generos, de antipatii, de datorii vechi și de șeful invizibil care apasă telecomanda editorială.

Studioul ca moară de vorbe

Televiziunile au invitat deja toate persoanele de bun-simț disponibile.

Apoi le-au epuizat.

După care au scos din magazie armata de comentatori cu cheiță: oameni trimiși în studio să nu gândească, ci să execute.

Unii vin cu fața gravă, alții cu indignarea gata ambalată, alții cu cinism de tarabă. Toți știu rolul.

Acolo nu se mai discută criza. Se joacă piesa crizei.

Fiecare replică are locul ei.

Fiecare actor știe când trebuie să ofteze, când trebuie să arate cu degetul, când trebuie să spună „responsabilitate”, „stabilitate”, „interes național” sau „voința românilor”.

Glossa politică a zilei ne-a asasinat încet: aceleași cuvinte, aceleași ipoteze, aceleași grimase.

Criza a rămas fără carne

Evenimentele propriu-zise sunt puține.

Avem consultări, declarații, întâlniri, amânări, poziționări și mici scurgeri de culise.

Dar nu avem decizie.

Nu avem guvern.

Nu avem o ruptură clară cu jăvruțele politice.

Nu avem soluție. Nu avem final.

Avem doar o criză suspendată, ca un serial prost care refuză să difuzeze ultimul episod.

Ipotezele privind noul guvern au fost mestecate și răsmestecate.

Guvern minoritar, guvern de coaliție, guvern cu susținere parlamentară, guvern tehnocrat, guvern politic, Bolojan 2, alt nume de compromis, PSD afară dar nu chiar, PNL înăuntru dar nu complet, USR pe margine dar pregătit să intre.

Totul a fost deja spus. Nimic nu are prospețime. Și nici șanse.

Țara s-a plictisit înaintea politicienilor

Partea interesantă este că nu doar publicul pare epuizat. Și țara, în ansamblu, pare să fi tras concluzia simplă: moțiunea de cenzură a fost inutilă.

A produs zgomot, instabilitate și o nouă rundă de negocieri toxice, dar nu a adus acea limpezire politică promisă.

A fost un gest mare cu efect mic.

O ușă trântită, după care toți s-au întors în aceeași cameră, privind jenați spre aceeași masă.

Politicienii continuă să vorbească despre soluții, dar publicul simte deja că se discută despre împărțire.

Cine ia ce, cine pierde cât, cine controlează ministerele, cine pune mâna pe programe, cine scapă de răspundere, cine își salvează imaginea.

Asta e oboseala reală: sentimentul că sub toate discursurile despre țară se află aceeași veche aritmetică de partid.

Nimic proaspăt în universul știrilor

Mai apare câte un hoțoman prins în flagrant.

Mai apare Codruța Kovesi și spune ceva care ridică tensiunea în câteva birouri.

Mai cade câte o informație interesantă de la Bruxelles, din justiție, din economie.

Dar toate sunt înghițite imediat de gaura neagră a crizei politice.

România are azi un singur subiect.

Problema este că subiectul acesta este deja mort.

Nu pentru că s-a rezolvat, ci pentru că a fost consumat înainte să producă soluția.

L-am privit, l-am întors pe toate fețele, l-am comentat până la greață, l-am umplut cu ipoteze, l-am golit de sens.

De aceea nu mai putem privi la știri.

Nu fiindcă nu ne pasă. Ci fiindcă ni s-a servit aceeași neliniște de atâtea ori încât a devenit zgomot de fond.

Iar când politica ajunge zgomot de fond, democrația nu moare spectaculos. Doar adoarme cu televizorul aprins.