România, între prosperitate și dezastru: marea iluzie a investițiilor și economia care abia mai respiră

România este, pe hârtie, campioana investițiilor în Uniunea Europeană. Doar că, în realitate, este la un pas de colaps. Avem cifre record la investiții, orașe cu șantiere pline și salarii mari, dar înghițite de inflație și taxe. Dacă dai la o parte cortina statisticilor oficiale, dai peste o realitate cruntă: o economie care abia mai respiră, milioane de români care muncesc fără să producă valoare și un stat care își amanetează viitorul ca să plătească iluzia unei prosperități pe datorie.

Pericolul nu este că România se oprește. Pericolul este că o parte din România merge înainte, iar cealaltă e lăsată să se prăbușească.

La noi, economia arată bine dacă o privești din afară

Privită în treacăt, România accelerează pe drumul investițiilor. Șantiere peste șantiere, orașe pline. Restaurante și terase cu valuri de clienți. Apartamente vândute la prețuri la care, în urmă cu câțiva ani, românii puteau doar să viseze. Aeroporturile sunt aglomerate, semn că sunt bani de călătorii și vacanțe. Iar la centru, în jurul Bucureștiului, se construiește masiv. Iluzia continuă și dacă ne uităm la salarii: pe hârtie, oamenii o duc tot mai bine.

Bula se sparge, însă, când încerci să înțelegi ce ascund, de fapt, cifrele.

ACTUALITATE

Datoria publică a României trece de 60% din PIB. Cu cât estimează Ministerul Finanțelor că va crește în următorii doi ani

ECONOMIE

În mandatul lui Bolojan, România a coborât în „topul rușinii” economice din UE. Datele Eurostat confirmă dezastrul

România a crescut cu doar 0,7% în 2025. Pentru 2026, Comisia Europeană estimează o creștere de 0,1%. Practic, economia stă pe loc. Inflația medie este prognozată la 7%, deficitul bugetar la 6,2% din produsul intern brut, iar deficitul de cont curent la 6,9% din PIB.

Iar concluzia e simplă: statul cheltuiește mai mult decât încasează. România cumpără din exterior mai mult decât vinde. Iar prețurile cresc mult mai repede decât economia.

Cu alte cuvinte, continuăm să trăim bine în prezent, dar o facem pe o fundație care devine tot mai scumpă și mai fragilă.

Problema României nu este lipsa banilor. Nici măcar lipsa investițiilor. Problema este felul în care banii circulă prin economie și câtă valoare rămâne în urma lor.

Ce face România când se termină banii europeni? Ce rămâne în urmă?

România a avut în 2024 investiții totale echivalente cu 25,3% din PIB. A fost al doilea cel mai ridicat nivel din Uniunea Europeană. Numai că, dacă mergem un rând mai jos, optimismul trebuie temperat.

Investițiile publice au urcat spre 6% din PIB, ajutate puternic de fondurile europene. Investițiile companiilor au rămas aproape nemișcate din 2019, în jurul valorii de 13% din PIB.

Aici se află una dintre marile iluzii ale prezentului. Vedem macarale, asfalt și șantiere, deci avem impresia că întreaga economie se modernizează. În realitate, statul și banii europeni trag o parte importantă a investițiilor, în timp ce prea multe firme amână achiziția unui utilaj, automatizarea unei linii sau intrarea pe o piață externă.

Investițiile în infrastructură sunt importante. România are nevoie de carosabil nou. Dar asfaltul proaspăt uscat nu este suficient dacă firmele care îl folosesc transportă în continuare marfă cu valoare adăugată mică.

O autostradă îți scurtează drumul până la graniță. Dar nu poate transforma singură materia primă într-un produs competitiv. Pentru asta ai nevoie de capital, tehnologie, oameni bine pregătiți și un stat care nu schimbă regulile în mijlocul jocului.

Și aici intervine realitatea care ar trebui să trezească România din iluzia prosperității. După încheierea actualului ciclu de finanțare europeană, nu vom putea trăi cu planuri care dau bine pe hârtie și șantiere. Va trebui să vedem ce a rămas în economie. Câte fabrici au devenit mai productive? Câte firme au început să exporte? Câte afaceri au trecut de la supraviețuire la dezvoltare? Câte investiții publice au atras investiții private în jurul lor? Aceasta este măsura reală.

România produce tot mai puțin din ceea ce consumă

Ponderea industriei în economie a coborât de la aproape 25% din PIB în 2015 la 17% în 2024. Este una dintre cele mai importante cifre despre România și, în același timp, una dintre cele mai puțin discutate în afara cercurilor economice.

Industria nu înseamnă doar fabrici, hale și schimburi de noapte. Înseamnă exporturi, furnizori locali, ingineri, școli profesionale, transport, cercetare și salarii care nu depind exclusiv de consumul din interiorul țării.

Când industria pierde teren, economia nu se prăbușește imediat. Mall-urile rămân deschise. Mașinile continuă să circule. Apartamentele continuă să se construiască. Doar că o parte tot mai mare din bunurile cumpărate vine din altă parte, iar banii ies din economie mai repede decât se întorc.

Deficitul de cont curent de 6,9% din PIB tocmai asta arată. România are un dezechilibru extern mare pentru că cererea internă este mai puternică decât capacitatea noastră de a produce și exporta.

Nu consumul este dușmanul. Oamenii muncesc tocmai pentru a trăi mai bine. Problema apare când o economie stimulează ani la rând consumul, dar nu construiește în același ritm producție, servicii sofisticate și companii capabile să vândă în afara țării.

Atunci prosperitatea devine dependentă de împrumuturi, importuri și bani publici. Iar nota de plată nu vine într-o singură zi. Vine lent, prin taxe mai mari, inflație, dobânzi și investiții private amânate.

Muncim mai mult, dar nu producem nimic pentru viitor

Cea mai dureroasă problemă se vede în productivitate. Întreprinderile mici și mijlocii angajează 68,6% din forța de muncă din sectorul analizat de Comisia Europeană. Valoarea adăugată pe persoană ocupată este însă de aproximativ 27.200 de euro. Media Uniunii Europene este de 54.000 de euro.

Nu înseamnă că românii muncesc mai puțin. Dimpotrivă, de multe ori, muncesc chiar mai mult. Doar că munca lor este prinsă în afaceri cu prea puțin capital, tehnologie slabă, procese ineficiente și marje mici.

Un angajat care lucrează zece ore într-o firmă prost organizată nu devine mai productiv decât unul care lucrează opt ore cu echipamente bune, date corecte și proceduri clare. Productivitatea nu este o judecată despre hărnicia oamenilor. Este rezultatul sistemului în care îi punem să lucreze.

Aici ar trebui să înceapă discuția serioasă despre salarii. Salariile nu pot crește sănătos la nesfârșit doar prin decizie administrativă sau prin lipsa oamenilor de pe piața muncii. Pe termen lung, ele trebuie susținute de valoarea produsă în fiecare oră.

Dacă salariile și costurile cresc mai repede decât productivitatea, firmele au trei variante. Ridică prețurile, își reduc marja sau renunță la investiții. Niciuna nu poate susține dezvoltarea pe termen lung.

Cifra de 8,8% ar trebui să ne sperie

Doar 8,8% dintre firmele românești au introdus o inovație de produs sau de proces în perioada dintre 2020 și 2022. În Uniunea Europeană, procentul a fost de 51,4%.

Aceasta este, poate, cifra care explică cel mai bine de ce România recuperează greu decalajele. Nu pentru că nu avem idei și nici pentru că nu avem oameni talentați. Ci pentru că prea puține idei ajung să schimbe efectiv felul în care companiile produc, vând și se organizează.

Cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare au reprezentat aproximativ 0,5% din PIB în 2024, față de 2,2% în Uniunea Europeană. Cheltuielile companiilor au fost de numai 0,29% din PIB. În clasamentul european al inovării din 2025, România s-a aflat pe ultimul loc, la 37,7% din media Uniunii.

Digitalizarea, blestemul etern al statului și schimbările care nu aduc niciun viitor

Vorbim mult despre digitalizare. Am digitalizat facturi, formulare și raportări. Am mutat o parte din birocrație de la ghișeu pe ecran. Este util, dar nu este suficient.

Adevărata digitalizare începe atunci când o fabrică reduce rebuturile folosind date, când un distribuitor își anticipează cererea, când un fermier produce mai mult cu mai puțină apă sau când o companie poate vinde într-o altă țară fără să își dubleze costurile.

În 2025, aproximativ 44% dintre IMM-urile românești ajunseseră la un nivel digital de bază. Numai 21,7% aveau însă o intensitate digitală ridicată sau foarte ridicată, față de 32,7% în Uniunea Europeană.

Am învățat să ne conformăm digital. Mai avem de învățat să producem digital.

Nu există o singură Românie economică

La nivel național, statisticile amestecă realități care aproape nu mai seamănă între ele.

În 2023, productivitatea muncii în București și Ilfov ajungea la 143% din media Uniunii Europene. În regiunea Nord-Est era la 44%. Regiunea Vest se situa la 83%, iar Sud-Vest Oltenia la 59%.

Nu vorbim despre diferențe mici, care se pot corecta printr-un program și câteva investiții punctuale. Vorbim despre două lumi economice aflate în aceeași țară.

Într-una dintre ele există aeroport, universități, capital, sedii de companii și o piață a muncii diversificată. În cealaltă, un antreprenor pierde oameni în fiecare an, plătește mai mult pentru transport, găsește mai greu finanțare și vinde într-o piață locală cu putere redusă de cumpărare.

Din aceste două lumi rezultă o statistică națională care arată cât de adâncă este prăpastia dintre cele două. Un salariu mediu mai mare nu spune cum trăiește un om dintr-un oraș mic. O investiție mare în București nu rezolvă lipsa locurilor de muncă dintr-un județ care pierde populație. O creștere bună într-un sector nu compensează automat declinul altuia.

România nu are nevoie doar de creștere. Are nevoie ca această creștere să circule.

Pericolul nu este criza. Este obișnuința. Obișnuința să ne fie rău

România nu este o economie fără resurse. Avem bani europeni, infrastructură digitală bună, o poziție geografică importantă, energie, agricultură și oameni care au demonstrat în țară și în străinătate că pot construi afaceri performante.

Tocmai de aceea, situația este frustrantă. Nu discutăm despre o țară condamnată la stagnare, ci despre una care își folosește incomplet avantajele.

Creșterea productivității pe oră a încetinit de la o medie anuală de aproximativ 4,5% între 2015 și 2019 la circa 2% între 2020 și 2025. Investiția privată stagnează. Industria își reduce ponderea. Inovarea rămâne excepția. Diferențele dintre regiuni se adâncesc.

Pericolul cel mai mare nu este apariția unei crize spectaculoase. Pentru că atunci când ajungi în criză, ești obligat și să reacționezi, să schimbi, să iei decizii. Pericolul este să ne obișnuim cu o economie paralizată, dar care încă arată suficient de bine încât să nu producă panica necesară ca să ne trezească la realitate.

Cel mai mare risc? Să ni se pară normal să avem deficit. Să acceptăm taxele noi în fiecare an. Să fie o normalitate când rafturile magazinelor sunt pline de produse străine, în timp ce România produce mai puțin și mai prost. Și mai grav: cu firmele mici care sunt blocate și nu pot trece la nivelul următor.

Să ridicăm din umeri când tinerii pleacă să-și construiască un viitor, iar noi rămânem în urmă și ne prefacem că totul e bine, doar pentru că terasele din centru sunt pline. Să fie normală ideea că o creștere de 0,1% este acceptabilă, atât timp cât nu îi spunem recesiune.

Nu, România nu este blocată. Este mai complicat de atât. O parte a țării merge înainte, iar o altă parte rămâne pe loc. Dacă nu schimbăm felul în care investim, producem și distribuim oportunitățile, distanța dintre cele două va deveni problema economică principală a următorului deceniu.

Întrebarea nu este dacă România poate mai mult. Știm că poate. Întrebarea este de ce ne mulțumim cu atât de puțin.