Cuvinte care ne ucid lent: limbajul care nu spune nimic

Există cuvinte care ne bucură, cuvinte care ne emoționează, cuvinte care ne rănesc și cuvinte care ne fac să râdem. Și mai există o categorie, mult mai perfidă: cuvintele care ne omoară încet, prin epuizare. Nu înseamnă nimic precis, nu spun nimic interesant, nu comunică aproape nimic. Dar trebuie rostite solemn, preferabil în cadrul unei reuniuni de lucru, după evaluarea stadiului implementării măsurilor privind operaționalizarea mecanismelor de eficientizare a proceselor.

Dacă ai citit până aici fără să caști, felicitări. Ești probabil angajat la stat.

Stadiul implementării măsurilor. Adică unde suntem cu treaba

Civilizația contemporană a reușit o performanță extraordinară: să transforme propoziția „N-am terminat” într-un document de 74 de pagini.

Nimeni nu mai întreabă dacă s-a făcut ceva. Întrebarea este dacă „au fost înregistrate progrese în ceea ce privește stadiul implementării măsurilor asumate”.

Dacă răspunsul este negativ, NU înseamnă că n-a făcut nimeni nimic.

Înseamnă că „au fost identificate o serie de constrângeri obiective care au influențat calendarul operațional”.

Adică… n-am terminat fiindcă n-am început.

Dar sună incomparabil mai bine.

În vederea eficientizării proceselor

O expresie minunată, care permite să nu spui niciodată ce anume vrei să eficientizezi și de ce.

Se înființează un grup de lucru pentru eficientizarea activității.

Grupul constată necesitatea optimizării fluxurilor operaționale.

Pentru asta, propune elaborarea unui plan integrat de măsuri.

Planul trebuie supus consultării interinstituționale.

După șase luni, apare o comisie care monitorizează implementarea recomandărilor formulate de primul grup.

Treaba inițială?

Aia nu mai contează. Avem deja o arhitectură instituțională.

Identificarea unor soluții sustenabile

Nimeni nu mai caută soluții. Soluțiile simple sunt vulgare, primitive, aproape indecente.

Acum identificăm soluții sustenabile.

Preferabil integrate, multidimensionale, participative și cu impact transversal.

Dacă se strică un robinet într-o primărie, nu chemăm instalatorul. Constituim un grup de analiză privind identificarea unei soluții sustenabile pentru managementul integrat al resurselor hidrice la nivelul infrastructurii sanitare.

Între timp, apa curge.

Dar curge sustenabil.

Consolidarea capacității administrative

Această expresie merită un loc special în muzeul național al cuvintelor fără domiciliu stabil.

Ce înseamnă, concret, consolidarea capacității administrative?

Angajăm oameni? Îi pregătim? Cumpărăm computere? Eliminăm trei semnături inutile? Dăm afară șeful care nu știe să deschidă un fișier PDF?

Nimeni nu precizează.

Dar capacitatea trebuie consolidată.

După consolidare, urmează întărirea capacității instituționale. Apoi dezvoltarea rezilienței organizaționale.

Instituția continuă să nu funcționeze, însă posedă o reziliență impresionantă.

Mai ales la schimbare.

În contextul actualelor provocări

Niciodată nu trăim pur și simplu niște vremuri dificile.

Trăim „în contextul actualelor provocări, caracterizate printr-o dinamică accentuată a transformărilor sistemice”.

Poți folosi această formulă pentru inflație, război, lipsa hârtiei igienice sau faptul că s-a defectat liftul.

Este expresia universală care permite să începi orice discurs fără să ai nimic de spus.

„În contextul actualelor provocări, considerăm oportună inițierea unui dialog constructiv.”

Traducere: nu știm ce să facem, dar putem discuta.

La nivelul factorilor decizionali

Factorii decizionali reprezintă o specie fascinantă. Nimeni nu i-a văzut vreodată în mediul lor natural, dar toată lumea știe că există.

Ei analizează, evaluează, monitorizează și dispun.

Când lucrurile merg bine, măsurile au fost implementate ca urmare a unei viziuni strategice.

Când merg prost, au intervenit factori externi.

Factorii decizionali nu greșesc. Ei gestionează provocări.

Vom avea o abordare proactivă

Aceasta este una dintre cele mai mari izbânzi ale limbajului contemporan.

Omul obișnuit face ceva.

Omul modern „adoptă o abordare proactivă”.

Dacă îți este foame, nu mănânci. Inițiezi un demers proactiv de satisfacere a necesităților nutriționale.

Dacă întârzii la serviciu, nu spui că ai pierdut autobuzul. Invoci o disfuncționalitate punctuală a mobilității urbane, cu impact asupra predictibilității prezenței profesionale.

Sună mult mai demn.

Vom pune în centrul preocupărilor cetățeanul

Săracul cetățean.

Este pus permanent în centrul preocupărilor, în centrul politicilor publice, în centrul procesului decizional și în centrul strategiei naționale.

De atâta centralitate, nu mai poate face un pas fără să se împiedice de câte un ghișeu.

Cetățeanul ar prefera să fie lăsat un pic la margine, dar să-i fie eliberată nenorocita aia de adeverință.

Din păcate, această solicitare nu se înscrie în actuala paradigmă a serviciilor publice centrate pe beneficiar.

Cu celeritate, în regim de urgență

Când o instituție promite că va rezolva ceva „cu celeritate”, este momentul să-ți verifici valabilitatea buletinului.

S-ar putea să expire înainte să se întâmple ceva.

„În cel mai scurt timp posibil” este o altă formulare splendidă. Nu precizează cât de scurt, nici ce este posibil.

Poate însemna mâine.

Poate însemna după următoarele trei guverne.

Important este că instituția și-a exprimat disponibilitatea.

Sinergii, bune practici și valoare adăugată

Din limbajul corporatist au migrat spre administrație alte organisme lingvistice, la fel de rezistente.

Nu mai colaborăm. Generăm sinergii.

Nu mai învățăm din experiența altora. Identificăm bune practici.

Nu mai facem lucruri folositoare. Livrăm valoare adăugată.

Iar când nu facem absolut nimic, spunem că „ne aflăm într-un proces de aliniere a obiectivelor strategice”.

Nimicul a devenit o profesie cu terminologie proprie.

Evaluarea impactului asupra grupurilor-țintă

Aici începe dispariția definitivă a omului.

Nu mai avem copii, bătrâni, bolnavi, profesori sau muncitori.

Avem beneficiari, categorii vulnerabile, grupuri-țintă, actori relevanți și stakeholderi.

O bătrână care îngheață într-un apartament nu mai este o bătrână care îngheață.

Este o persoană aparținând unui grup vulnerabil, afectată de un deficit de accesibilitate energetică.

N-a încălzit-o nimeni, dar i s-a făcut o caracterizare impecabilă.

De ce ne omoară aceste cuvinte?

Nu fiindcă sunt lungi. Limba română are cuvinte lungi, frumoase și necesare.

Ne omoară fiindcă înlocuiesc realitatea cu relatarea birocratică a realității.

Nu spun cine face, ce face, când termină și cine răspunde.

În locul acțiunii apare procesul.

În locul responsabilității, cadrul instituțional.

În locul rezultatului, indicatorul de progres.

Și, încetul cu încetul, ajungem să vorbim și noi așa.

Nu mai spunem „nu știu”. Spunem „nu dețin în acest moment toate elementele necesare unei evaluări exhaustive”.

Nu mai spunem „am greșit”. Spunem „au existat anumite disfuncționalități punctuale”.

Nu mai spunem „n-am făcut nimic”. Spunem „activitatea s-a concentrat pe pregătirea etapelor preliminare”.

Adevărata tragedie nu este că administrația și corporațiile au inventat acest limbaj. Este că începem să-l considerăm normal.

Și, într-o bună zi, când cineva ne va spune simplu „Te iubesc”, probabil îi vom răspunde:

„Apreciez deschiderea manifestată și consider oportună consolidarea unui cadru sustenabil de interacțiune afectivă, în vederea valorificării potențialului relațional bilateral.”

După care ne vom întreba de ce am rămas singuri.